Căderea Constantinopolului, sfârșitul istoriei milenare a Imperiului bizantin

Marți, 29 mai, anul Domnului 1453, Constantinopolul, capitala Imperiului bizantin, cădea sub puterea otomanilor. În urma acestui eveniment se încheie istoria de 1.000 de ani a imperialității romane cu centrul în Bizanț. Anul 330 este momentul când pe locul fostei colonii grecești Byzantion apare noua capitală a Imperiului roman, numită după ctitorul ei Constantinopol, în ziua de 11 mai a acestui an, Sfântul Împărat roman Constantin cel Mare inaugurând-o. Acest oraș va fi timp de 1.123 de ani capitală imperială și locul ce va lega Orientul cu Occidentul, dând naștere la ceea ce istoricii numesc „civilizația bizantină”.

Oraș al marilor sinteze şi păstrător al tradiţiilor greco-romane, Constantinopolul era pentru lumea secolului al 15-lea unul dintre cele mai importante orașe creștine, locul unde se găseau mărețe edificii bizantine, între care strălucea Bazilica „Sfânta Sofia”, ctitorie a marelui Justinian.

Chiar dacă în plan teritorial puterea bizantină era redusă la zona capitalei și a unor regiuni din sudul Greciei de astăzi, totuși prestigiul istoric al împăraților de la Constantinopol se păstra în lumea medievală de atunci. Din anul 1449 basileu în Constantinopol era al 11-lea împărat cu numele Constantin, făcând parte din Dinastia Paleologilor. Acest împărat a luptat pentru supraviețuirea imperiului în fața pericolului otoman. După un veac și jumătate de exis­tență, otomanii dezvoltaseră un imperiu ce cuprindea întreaga Asie Mică şi vaste teritorii din sud-estul Europei, Constantinopolul aflându-se în mijlocul zonei de influenţă otomane, oază creștină în mijlocul unei puteri musulmane. Pentru conducătorii puterii islamice care au marcat istoria umanității începând cu secolul al șaptelea, unul dintre obiectivele majore a fost cucerirea acestui oraş. Încă de la începutul istoriei musulmane califii arabi au încercat fără succes să cucerească orașul Constantinopol.

În anul 1451 pe tronul Imperiului otoman urcă tânărul sultan Mahomed al 2-lea, care își fixează ca obiectiv principal al domniei cucerirea Constantinopolului. În fața acestui pericol, bizantinii au căutat ajutor în Occident, însă doar genovezii au trimis un ajutor militar de 700 de ostași, conduși de Giovanni Giustiani Longo. Acesta va coordona apărarea Constantinopolului. Profesoara Evanthia Steriadou precizează că numărul celor care au apărat Bizan­țul nu a depășit 10.000 de persoane. Pe firul evenimentelor marcate de ea, care au dus la căderea Constan­tinopolului, voi prezenta în continuare această pagină tristă din istoria creștină.

În luna martie 1453, sultanul Mahomed şi-a concentrat forțele în fața zidurilor Constantinopolului, armata otomană fiind de 10 ori mai numeroasă decât apărătorii cetății lui Constantin. La începutul lunii aprilie, după obiceiul islamic, Mahomed a trimis solie împăratului Constantin Paleologul să-i predea orașul, şi în urma refuzului basileului bizantin, otomanii au demarat asediul. La 5 aprilie 1453 Mahomed a pornit atacul împotriva Constantinopolului. Pe zidurile orașului se aflau 3.000 de soldați conduși de Gius­tiani, iar în Biserica Sfântului Roman se afla comandamentul împăratului Constantin. Bizantinii au respins valurile de soldați otomani care au atacat orașul, for­tificațiile Constantinopolului rezistând și în fața bombardamentului tunurilor turcești, zonele afectate fiind refăcute imediat. În data de 12 aprilie, flota turcească a intrat în Bosfor, pregătită să atace de pe mare. Pe 18 aprilie, la ora 2:00, turcii au lansat un puternic atac asupra orașului, dar până în zori au fost respinși. La 22 aprilie, văzând că nu reușește nimic de pe uscat, sultanul a încercat să atace de pe apă. În acest sens, el a apelat la o soluție ingenioasă, trecând corăbiile sale pe uscat pentru a le duce direct în Cornul de Aur, ceea ce le-a permis să atace oraşul şi de pe mare. Bizantinii au rezistat ambelor atacuri, de pe uscat şi de pe mare.

În data de 7 mai, 35.000 de soldaţi otomani au făcut un zgomot infernal sub zidurile cetății pentru a induce frica în populație, iar cinci zile mai târziu 50.000 de turci au atacat orașul în zona Zidurilor Palatului. La 14 mai au fost bombardate palatul imperial și Poarta Sfântului Roman, însă distrugerile au fost remediate de bizantini într-un timp foarte scurt.

În data de 22 mai, otomanii au intensificat bombardamentul asupra orașului. Pe 26-27 mai sultanul a trimis o nouă solie prin care cerea împăratului să-i predea orașul. Constantin Paleologul a refuzat, iar Mahomed a poruncit un nou atac asupra orașului. Pe 28 mai, împăratul a participat la Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfânta Sofia”, rugându-se alături de popor. A fost ultima Sfântă Liturghie din această măreață catedrală bizantină. În zorii zilei de 29 mai otomanii au dat ultimul asalt asupra Constantinopolului. Luptele au durat toată ziua, iar spre seară, la apusul soarelui, bravul Giustiani a fost rănit. Vestea a căzut ca un trăsnet peste soldații care apărau orașul. Împăratul lupta la Poarta Sfântului Roman, îmbărbătându-și oștenii: „Vitejilor, îna­inte! Luptați, luptați împotriva barbarilor”. Constantin a fost şi el lovit şi, căzând la pământ, a zis: „Nu există nici un creștin în jurul meu care să-mi taie capul?” La auzul veștii că împăratul a murit, toți au rămas încremeniți. Strigăte se auzeau de peste tot: „Orașul a căzut”, menţionează Evanthia Steriadou. Invadarea oraşului de trupele otomane a dat prilejul unor violenţe şi jafuri greu de imaginat, acestea fiind oprite de sultanul Mahomed, care și-a mutat capitala în orașul ctitorit de marele Constantin. Vestea căderii Constantinopolului a cutremurat lumea creștină, mai ales când refugiații bizantini au povestit atrocitățile pe care le-au comis otomanii după cucerirea orașului.

Civilizația bizantină nu a dispărut odată cu căderea Constantinopolului, ci a continuat în lumea ortodoxă, atât în voievodatele românești, cât și în spațiul rusesc. Pentru noi Bizanțul este spațiul spiritual și cultural care a influ­ențat cel mai mult civili­zația românească. Noi suntem, după celebra sintagmă a marelui nostru istoric Nicolae Iorga, Bi­zanțul de după Bizanț. Această măreață civilizație bizantină nu a murit la 1453, ci a dăinuit în cultura și spiritualitatea popoarelor ortodoxe. Din această perspectivă o regăsim în toate ctitoriile medievale ro­mânești, dar și în organizarea statală și cultura de la noi. În țara noastră spiritualitatea și cultura bizantină le regăsim în bisericile noastre ortodoxe, care păstrează toate aceste valori ale civilizației plămădite în mileniul de existență al primului imperiu creștin din istorie.