În fiecare an, la 25 Decembrie, cu prilejul slăvitului praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Biserică, prin intermediul rânduielilor, cântărilor liturgice, colindelor și cântecelor de stea
23 Dec, 2024
Curăţia inimii, condiţia vederii lui Dumnezeu
Mântuitorul Hristos aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede, tot aşa numai cel cu inima neacoperită de ceaţa păcatului poate vedea pe Dumnezeu. Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, precum Natanael (In. 1, 47) şi precum pruncii (Mt. 18, 3, 4). Dar curăţia cu inima se poate şi dobândi, ajungându-se la vederea lui Dumnezeu chiar din lumea aceasta. Cum, ne spune în cele ce urmează pr. dr. Vasile Mihoc, profesor la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“, Sibiu, care ne oferă astăzi tâlcuirea Fericirii a şasea.
Părinte profesor, care este contextul în care a fost rostită Fericirea care se adresează „celor curaţi cu inima“? De ce a rostit Mântuitorul această Fericire?
În varianta mateiană a Predicii de pe Munte (Matei, cap. 5-7) sunt nouă Fericiri, a şasea dintre acestea fiind: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“. Aceste Fericiri sunt foarte importante, atât prin locul lor în contextul Evangheliei de la Matei, ca introducere la Predica de pe Munte (adevărat cod al împărăţiei lui Dumnezeu), cât şi prin cuprinsul lor, prin învăţătura lor. Ele oferă o adevărată sinteză a cerinţelor pentru dobândirea împărăţiei cerurilor, de la smerenia adevărată, definită în prima Fericire, cea care ne dă conştiinţa sărăciei duhovniceşti, condiţie fundamentală a „îmbogăţirii în Dumnezeu“ (cf. Lc. 12, 21), şi până la situaţia paradoxală a adevăratului ucenic al lui Hristos, care este fericit, chiar şi în situaţia în care este batjocorit, nedreptăţit şi prigonit pentru Hristos, la care se referă ultimele două Fericiri.
Mântuitorul a rostit acest minunat cuvânt pentru a arăta că fericirea răsplătirii Sale este nu numai un dar al vieţii de dincolo, ci că această răsplătire şi fericire sunt prezente, într-o oarecare măsură, încă din existenţa aceasta pământească a adevăratului credincios. Este, cu adevărat, o „încurajare“, cei curaţi cu inima fiind învredniciţi, prin voia lui Dumnezeu şi prin lucrarea harului Său, a gusta, încă de pe pământ, ceva din dulceaţa unei înalte şi adevărate întâlniri cu Hristos Cel preamărit, de a contempla slava dumnezeiască, de a contempla pe Hristos-Lumina, sălăşluit în inima lor.
„Nu cumva curăţia inimii este dintre cele cu neputinţă şi care întrec firea noastră?“
Ce înseamnă a fi curat cu inima?
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii numeşte „inimă“ partea cea mai înaltă a fiinţei noatre, despre care Apostolul Pavel spune că este „omul dinlăuntru“ (Rom. 7, 22; II Cor. 4, 16; Ef. 3, 16), acel organ al sufletului prin care ne unim cu Dumnezeu. Inimii, ca fundament biologic, dinamic al trupului, îi corespunde „inima“ ca centru al sufletului. „Inima“, în înţelesul ei duhovnicesc, este locul sălăşluirii în noi, în fiinţa noastră, a lui Hristos Cel preamărit, prin Duhul Sfânt; ea este chemată să fie tronul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, în fiinţa noastră. Dar numai o inimă curată poate fi un astfel de tron dumnezeiesc.
Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Nu cumva curăţia inimii este dintre cele cu neputinţă şi care întrec firea noastră?“. Răspunsul este că, dacă mântuirea este cu putinţă - fapt dovedit prin cei care s-au mântuit, după mărturia Scripturii -, atunci şi ajungerea la curăţia inimii, condiţia vederii lui Dumnezeu, adică a dobândirii vieţii veşnice, este cu putinţă (Despre Fericiri, Cuvântul VI, trad. de pr. prof. D. Stăniloae şi Ioan Buga, PSB 29, Bucureşti, 1982, p. 379-380).
Cum se poate dobândi această virtute?
Curăţia inimii este, pe de o parte, un dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, este rodul efortului ascetic al omului, de purificare de patimi. În Psalmul 50 ne rugăm: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“. Astfel, „inima curată“ este „zidirea“ lui Dumnezeu întru noi, dar aceasta nu se realizează fără a pune şi noi, din partea noastră, „toată sârguinţa“, adăugând „la credinţa noastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: înfrânarea, la înfrânare: răbdarea, la răbdare: evlavia, la evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea“ (II Pet. 1, 5-7). Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Dar virtutea e greu de ajuns, fiind dobândită de-abia cu zeci de mii de sudori şi dureri, cu sârguinţă şi osteneală. Aceasta o aflăm de multe ori din dumnezeiasca Scriptură, de unde auzim că e strâmtă şi plină de necazuri calea spre împărăţie…“ (ibidem, p. 384).
Care este răsplata pe care o făgăduieşte Domnul celor curaţi cu inima? Ce înseamnă vederea lui Dumnezeu? Pot oamenii să-L vadă pe Dumnezeu?
„Făgăduinţa (acestei Fericiri, n. n.) e aşa de mare că îndreaptă spre cel mai înalt vârf al fericirii“ - zice Sfântul Grigorie de Nyssa (op. cit., p. 379). „Dumnezeu - zice acelaşi Sfânt Părinte - Se făgăduieşte pe Sine ca privelişte celor ce s-au curăţit cu inima“ (ibidem, p. 378). Or, Scriptura zice că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“ (In. 1, 18; cf. Ieş. 33, 20; I Tim. 6, 16). A vedea pe Dumnezeu este însăşi viaţa veşnică. „Deci, cel ce vede pe Dumnezeu are prin vedere tot ce se cuprinde în lista bunătăţilor: viaţa fără de sfârşit, veşnica nestricăciune, fericirea fără de moarte, împărăţia nemuritoare, bucuria fără de sfârşit, lumina adevărată, cuvântul duhovnicesc şi dulce, slava neapropiată, veselia neîncetată, tot binele ce ni se rânduieşte prin nădejde…“ (ibidem, p. 379).
Treapta cea mai înaltă a cunoaşterii lui Dumnezeu este prezentată de Părinţii filocalici ca fiind această cunoaştere a vederii lui Dumnezeu, cunoaşterea în lumina dumnezeiască necreată. Pentru spiritualitatea ortodoxă, credinţa în întâlnirea credinciosului care se roagă neîncetat cu Dumnezeu, în lumină, în urma unui îndelungat şi susţinut efort ascetic, este fundamentală (pr. prof. D. Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia“, anul XXVIII, 1976, nr. 3-4, p. 433).
Care este învăţătura care se desprinde din Fericirea a şasea?
Această Fericire ne arată, pe de o parte, măreţia răsplătirii, căci făgăduinţa pe care ea o cuprinde este dobândirea, prin harul lui Dumnezeu, a ceea ce omului îi este cu neputinţă, adică vederea lui Dumnezeu, însăşi viaţa veşnică a lui Dumnezeu împărtăşită omului. Pe de altă parte, această Fericire ne cheamă la efortul ascetic şi duhovnicesc pentru a ajunge la curăţia inimii. Căci prima etapă a vieţii duhovniceşti este aceea a purificării de patimi (a se vedea pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1991), fără de care nu se poate ajunge la iluminare şi la desăvârşire.
Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi respectarea acestei Fericiri?
Multe sunt cuvintele Părinţilor asupra Fericirii a şasea. Sfântul Grigorie de Nyssa, pornind de la învăţătura Mântuitorului din Predica de pe Munte, că este vrednică de osândă nu numai fapta cea rea, ci însăşi păcătuirea „în inima ta“ (Mt. 5, 21 şi urm.), insistă asupra faptului că este necesar efortul de purificare, prin care smulgem „ca şi cu un plug rădăcinile rele ale păcatelor din adâncul inimii noastre“ (ibidem, p. 385).
Sfântul Grigorie Palama numeşte această cunoaştere prin vedere „cunoştinţă mistică şi negrăită a tainelor lui Dumnezeu“ (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, Ediţia a doua, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 183), căci „lumina cunoştinţei, care e procurată de lumina harului, eliberează de toată neştiinţa ce dezbină“ (ibidem, p. 177).
Sfântul Petru Damaschinul face distincţie între credinţa de obşte, a tuturor creştinilor, şi credinţa „cea mare“, a vederii. Drumul de la prima la a doua este unul lung şi aspru şi de-a lungul lui omul devine, progresiv, din slugă şi rob al lumii acesteia, slujitor şi fiu al lui Dumnezeu, „dumnezeu prin har şi lucrare“ (Cuvântări duhovniceşti, Cartea a doua, I, în „Filocalia“, trad. de pr. prof. D. Stăniloae, vol. V, EIBMBOR, Bucureşti, 1976, p. 193 şi urm.).
