Cuviosul Dimitrie, mângâietor grabnic în încercări

Cu ocazia sărbătorii ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Dimitrie cel Nou, încercăm să ne reamintim câte ceva din viaţa acestui sfânt. Este adevărat, s-a scris în fiecare an despre el. Vom relua, în linii mari, amănunte privind viaţa sfântului, dar vom încerca şi abordări ale unor ipoteze care au avut în vedere să aducă lumină în zona mai puţin cunoscută a vieţii sale: cine a fost cu adevărat Sfântul Dimitrie cel Nou? În ce perioadă a trăit patronul spiritual al Bucureştilor? A fost acesta un simplu mirean, ori un călugăr îmbunătăţit? Este oare localitatea Basarabovo locul de baştină al sfântului? Care sunt condiţiile istorice ale ajungerii moaştelor sale la Bucureşti? De când se practică închinarea generală la acest sfânt? Vom încerca un răspuns la aceste întrebări în rândurile ce urmează.

Cunoaştem deja, din cele ce s-au mai scris, biografia acestui sfânt într-o variantă care însă conţine multe lacune privind originea sa, locul naşterii, condiţia sa. De aceea, ne-am propus să aducem toate aceste informaţii la un loc. La toate aceste întrebări, istoricii, etnologii ori oamenii Bisericii s-au încumetat adeseori, în trecut, cât şi în timpurile mai apropiate de noi, să afle un răspuns.

Viaţa Cuviosului în cărţile de slujbă vechi

La noi, la români, s-a impus şi s-a îndătinat liturgic o variantă bazată pe aceea bio-aghiografică încă din secolul al XVIII-lea, mai precis de la 1779, când s-a editat Slujba Sfântului Dimitrie Basarabov, variantă reluată la 1801 şi căreia i s-a adăugat şi Slujba Sfântului Ioan Românul. Apoi, mult mai târziu, avea să urmeze redactarea şi tipărirea unui Paraclis şi Acatist, în 1852, de către Theoclit, egumenul Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti, care a ţinut şi un cuvânt de laudă şi de prăznuire Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, care s-a zis în Sfânta Mitropolie la leat 1824, de faţă fiind şi domnitorul Grigorie Ghica Voievod. Acest Paraclis, după cum spune autorul, este alcătuit după Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu. Şi aşa, pentru prima oară s-a tipărit acest Paraclis şi Acatist cu „blagoslovenia“ Preasfinţitului Episcop al Râmnicului Neofit, otcârmuitorul Sfintei Mitropolii, în tipografia lui I. Eliad. Mai târziu, în anul 1867, acelaşi Paraclis şi Acatist, cu unele schimbări, s-a retipărit cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon, de către Toma Teodorescu. Apoi, la 1896 se tipărea numai Paraclisul, iar la începutul secolului XX, arhimandritul Evghenie Humulescu - devenit ulterior arhiereu-vicar - a alcătuit şi tipărit, în anul 1904, un Paraclis către Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou, aranjându-l şi pentru cântare psaltică. În anul 1926, ieromonahul Teofil Ionescu, cu încuviinţarea autorului, a retipărit acest Paraclis. Iar în 1943, se revenea asupra textului de către arhim. Vasile Vasilache şi diac. Niculae Şerbănescu. Cu alte cuvinte, aceste texte s-au redactat pe baza unei bio-aghiografii unanim acceptate ce ne este înfăţişată în fiecare an.

Ce se ştie, aşadar, despre viaţa sfântului?

Din puţinele date pe care le avem s-a reuşit, într-o oarecare măsură, recompunerea a ceea ce pare a fi viaţa acestuia. Ni se spune că sfântul s-ar fi născut în perioada constituirii Imperiului vlaho-bulgar, ai cărui întemeietori erau doi vlahi, fraţii Petru şi Asan. În mod greşit, ieromonahul Teofil Ionescu şi, mai apoi, arhimandritul Vasile Vasilache spun că naşterea s-ar fi întâmplat în vremea împăraţilor Petru şi Ioniţă Asan. Ei sunt cei care au declanşat, la 1185-1186, răscoala împotriva Imperiului Bizantin, răscoală ce a avut ca efect reîntemeierea a ceea ce fusese altădată primul Imperiu bulgar, dar, iată, acum şi cu coloratură românească, deoarece Bulgaria era înţesată de dese comunităţi româneşti, ca urmaşe ale traco-dacilor romanizaţi de la sudul Dunării. Unul dintre urmaşii acestora a fost Ioniţă Caloian, tot din neamul Asăneştilor şi el. Confuzia este generată de nesiguranţa unor date mai precise cu privire la viaţa sfântului. Puţinătatea informaţiilor a făcut pe autorii vieţii sfântului să bănuiască că a fost păstor şi a devenit ulterior călugăr. Locul naşterii ar fi fost în imediata apropiere a Dunării, la sudul ei, fiind, fără doar şi poate, un vlah. Familia din care provenea era una simplă, de oameni evlavioşi şi muncitori, oameni obişnuiţi cu Biserica. Cuviosul Dimitrie a căpătat, de tânăr, exerciţiul rugăciunii şi al postului. Deşi un simplu păstor de vite în satul său, a devenit un model de curăţie, rugăciune şi smerenie, silindu-se să-şi închine viaţa lui Dumnezeu prin renunţarea la grijile vieţii şi prin permanenta cugetare la cele înalte. Se bănuieşte că datorită acestei râvne ar fi fost îndrumat către oamenii îmbunătăţiţi care se nevoiau cu trăirea cea îngerească, adică cu monahismul. De la aceştia ar fi aflat că mai există în Biserică o cale, a retragerii din lume, dar rugătoare pentru lume, o şcoală a sfinţeniei din care se împărtăşiseră toţi Marii Părinţi ai Bisericii. Aşa a părăsit Dimitrie toate „ale lumii“, adică familie, casă, prieteni, urmând calea poruncilor Evangheliei lui Hristos. Nu se ştie unde şi-ar fi început viaţa monahală, ci doar se bănuieşte că ar fi trăit într-o peşteră din apropierea locului de naştere, a satului Basarabi, avându-şi chilia într-un perete stâncos la poalele căruia curge râul Lom.

Însă, dacă luăm în considerare că a trăit la începutul secolului XIII, iar în spaţiul românesc exista deja viaţă monahală organizată, am putea gândi şi că este foarte posibil să fi vieţuit într-una din comunităţile monahale de aici, anume la Basarabi, în Dobrogea. Există şi posibilitatea ca supranumele Basarabov atribuit Cuviosului Dimitrie să se afle în legătură cu locul acesta, în care nu este exclus să fi vieţuit.

Istoria rămânerii moaştelor la Bucureşti

Iată că sfântul român - fie doar un simplu păstor devenit monah, fie un monah vieţuitor în mănăstirile de la noi şi din sudul Dunării - a intrat foarte devreme (chiar din secolul al XVI-lea) în conştiinţa populară, de vreme ce îl vedem cinstit chiar de atunci în ziua de 27 octombrie.

În urma Războiului ruso-turc de la 1769-1774, generalul rus Saltâkov, ocupând linia sud-dunăreană, pentru a feri moaştele sfântului de pericolul turcesc, a dispus ca moaştele să fie transportate în Rusia. De aici, istoria rămânerii moaştelor sale este cunoscută: la trecerea prin Bucureşti a moaştelor sfântului, în drum spre Rusia, un negustor ortodox (a)român, Hagi Dimitrie, a fost dispus să plătească o sumă însemnată generalului Saltâkov pentru ca cinstitul trup al sfântului să rămână definitiv în capitala românească. Generalul a oprit doar mâna dreaptă a sfântului, trimiţând-o la Kiev, la Lavra Pecerskaia. Era 13 iulie 1774. Moaştele sfântului au fost primite cu mare bucurie, încă de atunci, în scurtă vreme devenind ocrotitorul Bucureştilor.

Sfântul Dimitrie a reuşit însă să rămână - fireşte - „unic“ ocrotitor al bucureştenilor în urma hotărârii sinodale din 1955, când s-a impus generalizarea cultului său pentru toată ţara, şi datorită faptului că cinstitele-i rămăşiţe se află spre închinare în Catedrala Patriarhală.

Dincolo de care va fi fost istoricul vieţii sale şi când va fi vieţuit, rămâne Sfântul în sine, cu puterea duhului său, putere de care azi nimeni nu se îndoieşte.

Sfântul Dimitrie cel Nou este săvârşitorul multor minuni despre care s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, cel puţin în literatura veche, cât şi în presa contemporană. De aici şi laudele ce i-au fost adresate Sfântului Dimitrie cel Nou: "Unde a prisosit smerenia şi nerăutatea, acolo şi lucrarea darului dumnezeiesc s-a revărsat din belşug, că aflându-ţi inima curată, Cuvioase Părinte, Dumnezeu S-a închipuit întru tine, săvârşind fapte pe care înţelepciunea veacului acestuia nu poate să le împlinească“.