„Dacă am înţelege urgenţa fiecărei clipe, viaţa noastră s-ar schimba profund“

Exilul rusesc a reprezentat pentru Occident un impuls de prospeţime şi profunzime. Fie că e vorba de teologi, ierarhi sau simpli monahi, toţi au însemnat pentru societatea apuseană modele demne de urmat în viaţă. Una dintre cele mai impresionante figuri bisericeşti care s-a făcut remarcată în Occident a fost mitropolitul de Suroj, Antonie Bloom.

Andrei Borisovich Bloom s-a născut la 19 iunie 1914 la Lausanne, în Elveţia. Tatăl său, Boris Edwardovich Bloom, era membru în corpul diplomatic al imperiului rus, fiind descendentul unei familii de scoţieni, care veniseră în Rusia în timpul domniei lui Petru cel Mare († 1725).

Andrei şi-a petrecut copilăria în Rusia şi în Persia (Kurdistan şi Irak), unde tatăl său fusese numit consul. La izbucnirea Revoluţiei din 1917, familia Bloom a fost nevoită să părăsească Persia. După o călătorie plină de greutăţi - prin Spania, Franţa, Austria şi Iugoslavia - în 1923 s-au stabilit la Paris.

Prima lectură a Evangheliei după Matei

La Paris şi-a petrecut Andrei adolescenţa şi tinereţea şi tot aici L-a cunoscut pe Dumnezeu. După cum însuşi mărturisea, în acea perioadă nu credea în Dumnezeu şi nu suporta Biserica. Pe la 15 ani, în timpul Postului Mare, cedând insistenţelor unui prieten, a participat la o conferinţă susţinută de un preot. Deşi iniţial hotărâse să nu asculte nimic din ceea ce se discută, a sfârşit prin a fi foarte atent la ceea ce spunea preotul. I se înfăţişa un tablou al lui Hristos şi al creştinismului care i se părea de neacceptat. Contrariat de cele ce auzise la conferinţă, s-a întors acasă şi i-a cerut mamei sale Sfânta Scriptură. Era prima dată când punea mâna pe Biblie. Convins că nu va găsi ceva bun în această carte şi nedorind să piardă prea mult timp cu lectura, a ales Evanghelia după Marcu, întrucât avea cel mai mic număr de capitole. Însă, atunci a început schimbarea... „În timp ce citeam începutul acestei Evanghelii - povesteşte peste ani mitropolitul Antonie -, înainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o dată conştient de faptul că de cealaltă parte a biroului meu se afla o prezenţă. Iar certitudinea că acolo era Hristos, stând lângă mine, a fost atât de puternică, încât nu m-a părăsit niciodată de atunci.“

Mitropolit în Marea Britanie

La Paris, Andrei şi-a făcut studiile, fiind nevoit să dea meditaţii încă de la vârsta de 12 ani pentru a se susţine în şcoală. După absolvirea liceului, a urmat Şcoala de Ştiinţe a Universităţii Sorbona, unde a studiat fizica, chimia şi biologia. A urmat apoi Facultatea de Medicină pe care a absolvit-o în 1939.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost înrolat în armata franceză ca ofiţer. După ocuparea Franţei, a lucrat în calitate de chirurg într-unul din spitalele din Paris, fiind angajat, totodată, în mişcarea de Rezistenţă.

În 1943, şi-a depus, în secret, voturile monahale, primind numele de Antonie. Deşi a devenit monah, a continuat să lucreze ce medic. În 1948 a fost hirotonit preot, iar în 1949 a fost trimis în Anglia ca preot ortodox al Frăţiei Sfinţilor Alban şi Serghie. A fost numit vicar al Patriarhiei Ruse în Londra în 1950.

În 1958 a fost hirotonit episcop al nou-înfiinţatei Episcopii de Suroj, ridicată, în 1962, la rangul de Arhiepiscopie pentru Marea Britanie şi Irlanda. În 1963, arhiepiscopul Antonie este numit exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală, pentru ca în 1966 să fie înălţat la treapta de mitropolit.

Mitropolitul Antonie Bloom a trecut la cele veşnice la 4 august 2003, la vârsta de 89 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Brompton din Londra.

▲ „Cum poate crede un intelectual în lucruri prosteşti“

În limba română au fost traduse trei dintre lucrările sale: „Şcoala rugăciunii“, „Despre credinţă şi îndoială“ şi „Despre întâlnirea cu Dumnezeu“. În cărţile sale, mitropolitul Antonie ne oferă perspectiva unei credinţe asumate total, fără inhibare sau crispare. Modul în care el a văzut relaţia cu Hristos este unul convingător, atrăgător, şi sfaturile pe care le dă sunt lipsite de ambiguitate, verificate de experienţa unui om care a trăit integral adevărul creştin. Modern, dar şi patristic, scrisul lui bucură orice cititor.

În „Şcoala rugăciunii“, Mitropolitul Antonie relatează următorul episod din viaţa sa:

Pe când lucra ca medic în Paris, viitorul mitropolit a fost vizitat la cabinet de o tânără de 15 ani, fiica unui prieten care murise. Aceasta, descoperind că, pe lângă instrumentarul medical, avea pe birou Noul Testament, i-a spus: „nu pot să înţeleg cum este posibil ca cineva care se presupune că este un intelectual poate crede în astfel de lucruri prosteşti“. Medicul i-a răspuns: „L-ai citit?“ Ea a negat. Atunci i-a spus: „să ţii minte că cei mai proşti oameni sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiu nimic“. Despre urmarea acestui dialog, mitropolitul povesteşte: „După aceasta, a citit Evangheliile şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare, pe când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: „de când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie“. Dar eu i-am răspuns: „nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu, şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum“. După un timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de slabă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă îndrepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit, şi El m-a părăsit“. Însă eu i-am răspuns: „Acum este timpul să faci altceva. Încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt. Învaţă să fii astfel înaintea lui Dumnezeu: abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu“. Şi, într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei s-a săturat să mai aibă o soţie muribundă şi a abandonat-o, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: „Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este Cel care coboară la mine“.

▲ Urgenţa clipei

„Valoarea momentului prezent ne sare în ochi atunci când cineva drag nouă suferă de o boală incurabilă şi mai ales atunci când suntem conştienţi că el sau ea ar putea muri într-un interval de câteva minute. În astfel de clipe, recunoaştem importanţa fiecărui gest sau acţiune, acela e momentul în care realizăm cât de mică e deosebirea între ceea ce numim momentele măreţe ale unei existenţe şi lucrurile mărunte, lipsite de semnificaţie. Felul în care vorbim, modul în care pregătim o ceaşcă de ceai şi felul în care potrivim o pernă incomodă devin la fel de importante ca cele mai grozave lucruri pe care le-am înfăptuit vreodată. Pentru că cea mai umilă acţiune, cuvântul cel mai mărunt, pot reprezenta chintesenţa unei întregi relaţii, exprimând în mod desăvârşit întreaga profunzime a acelei relaţii, toată dragostea, grija şi adevărul implicate în acea relaţie.

Dacă am putea înţelege urgenţa fiecărei clipe în conştiinţa faptului că ar putea fi ultima, viaţa noastră s-ar schimba profund. Vorbăria fără rost pe care o condamnă Evanghelia (Matei 12, 36), toate acţiunile sau afirmaţiile prolixe, distructive şi lipsite de rost ar dispărea de la sine. Cuvintele şi faptele noastre ar fi cântărite înainte de a fi rostite sau făcute, aşa încât să poată reprezenta un punct culminant în viaţă, exprimând perfecţiunea unei relaţii, nu mai puţin.“ (Mitropolitul Antonie de Suroj - „Despre moarte“)