Fecioara Maria se face astăzi Biserică lui Dumnezeu

"Preacurat Templu al Domnului" şi "semn al buneivoiri a lui Dumnezeu" faţă de oameni, Fecioara Maria este împlinirea rânduielii din veci a Ziditorului pentru mântuirea lumii. Strălucind ca un curcubeu de virtuţi, Maria a fost adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu. Niciodată despărţită de Pruncul Iisus, Maica Domnului ne învaţă dăruirea desăvârşită faţă de Dumnezeu. Născătoare de Dumnezeu, ea continuă să nască fii ai lui Dumnezeu prin rugăciunile sale fierbinţi.

Copilăria Maicii Domnului este învăluită de taină în Sfintele Scripturi, aşa cum i-a fost şi viaţa, smerită şi discretă. Aflăm mai multe informaţii într-o scriere apocrifă, din cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, intitulată "Protoevanghelia lui Iacob". Aceasta nu face parte din cărţile canonice ale Sfintei Scripturi, dar conţine şi informaţii adevărate, preluate întocmai de Sfinţii Părinţi. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în a sa "Viaţă a Maicii Domnului", preciza: "Iar dacă vom spune unele lucruri care provin din cărţi apocrife, chiar şi aceste lucruri vor fi adevărate şi lipsite de greşeală, fiind deja primite şi întărite de Sfinţii Părinţi".

Această scriere se deschide prin zugrăvirea umilinţelor publice la care erau supuşi drepţii Ioachim şi Ana, pentru că nu puteau avea copii. Căci sterilitatea, în mentalitatea semitică, era privită ca pedeapsă divină pentru păcate. Ioachim, întristat peste măsură, pleacă în pustiu, fără a o înştiinţa şi pe soţia sa. Acolo va ţine post timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a îndupleca pe Dumnezeu să se milostivească de el. În acelaşi timp, Ana plânge, bătându-se cu pumnii în piept, pentru pântecele ei sterp, presupunând că din această cauză soţul a părăsit-o sau a plecat să moară pe undeva. În această atmosferă de mare zbucium, intervine izbăvitor un înger care îi vesteşte: ""Ana, Ana, Domnul a împlinit ruga ta: vei prinde sămânţă în pântec şi vei naşte prunc, iar despre neamul tău se va vorbi în toată lumea". Şi a răspuns Ana: "Să trăiască Domnul Dumnezeul meu, dacă voi naşte prunc - băiat sau fată - îl voi oferi Domnului Dumnezeu spre a-L sluji toate zilele vieţii sale"".

Protoevanghelia desfăşoară în continuare momente ale vieţii Maicii Domnului, până la vârsta de 12 ani, când este logodită cu bătrânul Iosif, spre paza fecioriei ei. Aceste episoade premergătoare sunt: cei şapte paşi pe care îi face singură la numai şase luni, prezentarea la templu la vârsta de trei ani, însoţită de fecioare cu făclii în mâini, primirea sa în Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereul intra o dată pe an, proorocirea marelui preot că prin Maria va veni "răscumpărarea fiilor lui Israel", dansul pruncii sfinte care "primea hrană din palma unui înger".

Toate aceste elemente sunt preluate de Sfinţii Părinţi, fiind regăsite şi în imnografia Bisericii, cum este cea din Mineie. Sfântul Maxim Mărturisitorul relatează viaţa Fecioarei, bazându-se, în mare măsură, pe "Protoevanghelia lui Iacob", accentuând însă îmbogăţirea Mariei cu întreg "curcubeul" virtuţilor. Astfel, interpreta Sfântul Maxim, "de aceea s-a spus "înfrumuseţată de găteală în multe culori" (Psalm 44, 11), adică o frumuseţe alcătuită din fapte bune şi cuvinte dumnezeieşti cu totul după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul ei". Pe de altă parte, Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Tesalonicului, înţelegea "găteala" şi ca o împodobire strălucitoare a trupului: "Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haina împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare".

O altă deosebire a "Vieţii" relatate de Sfântul Maxim, faţă de scrierea apocrifă menţionată, constă în decuparea unui sens mai adânc al dorinţei lui Ioachim şi Anei de a fi părinţi: "Ei voiau să se nască ceva nu numai pentru a şterge ocara lor, dar şi cea a lumii întregi, pentru a o duce la o slavă mai înaltă". Iar fecioarele care o însoţeau reprezintă sufletele feciorelnice care, prin mijlocirea ei, vor fi conduse, de-a lungul veacurilor, la fericirea veşnică în "odihna cerului".

La intrarea în Templu, potrivit Sfântului Ieronim, erau cincisprezece trepte, după numărul celor cincisprezece psalmi "ai treptelor", numiţi astfel pentru că la fiecare din acele trepte se cânta câte un psalm de către preoţii şi leviţii care urmau să slujească. Părinţii Ioachim şi Ana au aşezat-o pe Maria pe prima treaptă, iar ea, îndată şi nesprijinită de nimeni, a alergat pe trepte, ajungând repede la cea mai înaltă, unde a şi rămas în picioare, întărită de harul lui Dumnezeu. Cu toţi s-au mirat, dar întru deschiderea proorocească a minţii numai Zaharia, marele arhiereu, "vede" în prunca de doar trei ani pe "Maica Vieţii".

Praznicul aducerii la templu în cântările din Minei

Imnografia specifică acestei sărbători se dezvoltă, în mare parte, pe temeiul episoadelor prezentate în Protoevanghelia lui Iacob. Astfel, sunt menţionate fecioarele purtătoare de făclii, ce fac parte din cortegiul care însoţeşte prunca sfântă la aducerea sa la templu şi primirea sa de către Zaharia, marele preot din acea vreme. Imnograful spune: "Cu trupul de trei ani fiind, Născătoarea de Dumnezeu, Domnului s-a adus". Fecioarele simbolizează aici pe proorocii care au vestit viaţa Mariei, căci scrie: "Şi se bucură de aceasta Zaharia, văzând arătat ceata sfinţilor prooroci, petrecând-o pe aceasta" (sedealnă Minei, 20 noiembrie). Totodată, făcliile fecioarelor, în interpretarea altui irmos, trimit la faptul că dintru Maria se va naşte "luminarea cunoştinţei, care a dezlegat întunecarea înşelăciunii". De aceea, Maria mai este numită şi "făclie înţelegătoare", ca una ce aduce la lumină, prin naştere, pe Hristos, Mintea din care izvorăşte toată puterea înţelegerii. Este însă o înţelegere care aprinde foc în inimă şi dor de Dumnezeu. Astfel, ne apropiem de Maica Domnului ca de o făptură dăruită cu puterea de a materializa "lumina", sau, cum spune imnograful, "a născut lumii lumina cea întrupată".

Aşa cum mărturiseşte şi apocriful menţionat, Maria primea hrană chiar de la înger. Imnograful surprinde, în plus, câteva semnificaţii importante ale acestei minuni care a continuat, în Sfânta Sfintelor, de la cei trei ani ai Fecioarei, până în jurul vârstei de 12 ani. Întâi, hrana primită de tânăra fecioară prin intermediul unui înger închipuieşte mâncarea cea nestricăcioasă, Trupul euharistic al lui Hristos, pe care îl vor primi credincioşii. Căci, "cu mână de înger s-a hrănit, ca ceea ce era să nască nouă negrăit, pâinea cea cerească". Minunea hrănirii cu cele din grădina Raiului are rolul de a stimula în omul căzut memoria sa paradisiacă, de a-l chema din izolarea sa gurmandă la comuniunea prin hrană cu Dumnezeu. "Pe Adam cel ce prin putred nărav a căzut (...) la dumnezeiasca cea fără patimă şi nestricăcioasă hrană, l-ai chemat pe el, Stăpână". Maria este noua Evă, aşa cum o numea, cel dintâi, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: "Eva, fecioară nepătată, a zămislit cuvântul şarpelui şi a născut neascultarea şi moartea. Maria, Fecioara, a zămislit credinţă şi bucurie, ascultând de la îngerul Gavriil vestea cea bună că Duhul Domnului va veni asupra ei şi Puterea Celui Înalt o va umbri şi că de aceea sfântul care se va naşte din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu".

În al doilea rând, Maica Domnului este hrănită de înger pentru a fi cinstită astfel de Dumnezeu, pentru sfinţenia vieţii ei, fiind adusă "ca să te hrăneşti în Sfânta Sfintelor, ca o sfinţită". Totodată, hrana paradisiacă, pe lângă funcţia biologic-alimentară, are şi o funcţie gnoseologică, după cum spune un irmos: "Primind hrană cerească, sporit-a cu înţelepciunea şi cu Duhul". Putere sfântă mâncând, Fecioara se pregăteşte "să se sfinţească spre sălăşluirea Împăratului tuturor". În acelaşi cuget, Sfântul Maxim spunea că, odată cu hrana, ea primea de la înger şi "învăţătura desăvârşirii", pentru a o pregăti "să cuprindă în sânul său firea dumnezeiască cea necuprinsă".

Sărbătoarea făgăduinţelor împlinite

Aducerea Mariei la templu este un eveniment ce marchează împlinirea a trei făgăduinţe. Prima făgăduinţă este cea a părinţilor ei de a o consacra Domnului, drept mulţumire pentru că le-au fost ascultate rugăciunile, şi au avut un copil. Irmosul spune că Dumnezeu "rugăciunea drepţilor o a auzit. Pentru aceasta boala sterpiciunii dezlegând ca un îndurat". Chiar dacă au făgăduit-o Domnului, în calitate de părinţi s-au ataşat de pruncă şi le venea greu să o "dea". Însă, cum spune imnograful, "întărindu-se cu dumnezeiescul dar, dumnezeieştii părinţi ai Fecioarei (...) întru cele sfinte a se hrăni cu dragoste o au pus".

O a doua făgăduinţă este cea făcută de însuşi Dumnezeu prin prooroci, că va alege o Fecioară spre a-i fi şi Mamă. Ea este cea "care mai ânainte de veci a fost rânduită a fi Maică şi în anii cei mai de pe urmă s-a arătat Născătoare de Dumnezeu". Astfel, la Vecernia înainte prăznuirii se citesc texte din Vechiul Testament care fac referire la Maica Domnului, aleasă mai înainte de veci spre a fi rânduită ca templu viu al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare paremie se încheie cu aceeaşi minunată constatare: "slava lui Dumnezeu a umplut casa Domnului Dumnezeu Atotputernic". În aceste texte, Maria este închipuită de slava Domnului ce umple ca un nor cortul mărturiei, în care Moise însuşi nu mai putea intra; este chivotul legii pe care preoţii îl duc în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor, şi care face să se umple altarul de norul slavei Domnului, încât preoţii nu mai puteau rămâne nici ei să slujească. În sfârşit, Maria este simbolizată de "uşa dinspre răsărit", care încuiată va fi, prin care nu va trece decât Domnul Dumnezeul lui Israel, şi încuiată va rămâne, pururea fecioară fiind. Căci, mărturiseşte şi o cântare la litie, "că astăzi ceea ce este mai ânainte de naştere Fecioară, şi după naştere a rămas fecioară, în Biserica cea sfântă se aduce".

În al treilea rând, Maria, rod al făgăduinţei omeneşti, se dăruieşte ea însăşi Domnului, devenind Mireasă "nenuntită" sau "pururea fecioară".

"Maica Domnului, comenta părintele Dumitru Stăniloae în a sa Teologie dogmatică, se dăruieşte deplin Cuvântului prin punerea sa integrală la dispoziţia Lui. Duhul poate copleşi astfel în ea deplin legea naturală a naşterii.

Pentru a ilustra şi dăruirea de sine a pruncii sfinte, imnograful notează că "şi cu trupul şi cu duhul s-a bucurat rămânând Maria cea fără prihană în casa Domnului, ca un vas preasfinţit" şi, mai mult, "în Sfânta Sfintelor, cu bună credinţă ai dansat".

În prelungirea acestor gesturi omeneşti şi dumnezeieşti de dăruire, cântările bisericeşti ne îndeamnă şi pe noi să aducem daruri Maicii Domnului, fiecare după starea şi puterile sale, gânduri, fapte şi simţăminte luminoase: "Daruri să aducă astăzi toate Împărătesei Maici, Cerul şi pământul, şi cetele îngerilor, şi mulţimea oamenilor".

Maica Domnului - "Biserică sfinţită şi rai cuvântător"

Ea este "mai cinstită decât heruvimii". Dar nu numai pentru că este Născătoare de Dumnezeu. De altfel, atunci când o numim "Născătoare de Dumnezeu" sau Theotokos ne raportăm la Fecioara Maria cumva obiectiv sau, în cuvinte laice, "oficial". Pe de altă parte, axionul "Cuvine-se cu adevărat" ("Axion estin o alithos") surprinde o trecere pe o treaptă mai înaltă a Fecioarei, de la "Născătoarea de Dumnezeu" la "Maica Dumnezeului nostru". Două aspecte demne de subliniat sunt aici: adjectivul posesiv "nostru" şi substantivul "Maica". După ce Maria îl aduce pe Fiul lui Dumnezeu pe lume, întrupat şi înomenit, El parcă nu era încă de-al nostru. Purtarea de grijă a Mariei, dragostea în care l-a învăluit au înălţat-o pe Fecioară de la calitatea de "Născătoare" la cea de "Mamă". Nu se mai numeşte, simplu, "de Dumnezeu Născătoare", ci "a Dumnezeului nostru Mamă". Sub privirea ei caldă şi ocrotitoare Se umanizează Fiul lui Dumnezeu întrupat. Blândeţea, seriozitatea, gingăşia, jertfa de Sine a Mântuitorului sunt însuşiri pe care copilul Hristos le avea sădite în inima lui de la naştere. Dar numai prin iubirea Mamei Sale, aceste calităţi au devenit actuale.

De la ce mamă a învăţat Fiul lui Dumnezeu să iubească? De la aceea pe care imnograful o numeşte "mai cinstită decât heruvimii". De ce este mai "cinstită" decât heruvimii, şi nu decât o altă treaptă de îngeri? Pentru că heruvimii au "ochi mulţi", adică o conştiinţă şi înţelegere vaste. Şi cu cât e loc de mai multă conştiinţă, cu atât suferinţa este mai aprigă. Mai "cinstită" este Mama lui Dumnezeu decât heruvimii "cu ochi mulţi", pentru că în Duhul Sfânt vede mai adânc şi are o conştiinţă mai acută decât a heruvimilor, deci o suferinţă mai profundă. Este mai cinstită decât heruvimii pentru că suferă mai mult ca ei. Şi suferă mai mult pentru că iubeşte mai mult.

Nu iubeşte doar mai mult decât heruvimii, ci mai mult şi chiar incomparabil ("fără asemănare") decât serafimii, corul cel mai apropiat de tronul ceresc şi făpturile cele mai înflăcărate de iubire pentru Dumnezeu. Imnograful mărturiseşte şi el: "Că este mai sfântă decât minţile cereşti" (Mineiul pe noiembrie, ziua 21). Maria, care nu avea păcate personale, nici cu fapta, nici cu gândul, ci doar păcatul strămoşesc, a fost curăţită la Bunavestire prin puterea Sfântului Duh, devenind astfel "Biserică sfinţită şi rai cuvântător".

Această Mamă i-a insuflat omului Iisus Hristos dragostea de Dumnezeu, de aproapele, de prieteni, de vrăjmaşi. Sau, cum spunea poetic Sfântul Ioan Damaschin, "buzele ei au atins buzele lui Dumnezeu". Dar ea de unde învăţase dragostea? Pentru smerenia ei, Duhul Sfânt este Cel care a împodobit-o cu parfumul tuturor virtuţilor, făcând din ea, cum ar spune Sfântul Efrem Sirul, o "Împărăteasă a florilor".

Izvorul a toată bunătatea este Dumnezeu, însă, ca om, prin Mama lui S-a lăsat umanizat. Fiind om deplin, Mântuitorul a crescut şi El ca orice copil, în dragostea Mamei Sale. Ca Unul ce ştie toate, S-a smerit până la a învăţa limbajul omenesc. Ca Cel ce este iubire, Se lasă învăţat dragostea, ca un copil, de la o Mamă. Ca Cel ce este bunătatea, învaţă să fie bun de la Fiica Omului, să Se jertfească şi să moară pentru oameni. Aşa putem îndrăzni să spunem că Dumnezeu, ca om, Se îndumnezeieşte şi Se sfinţeşte pe Sine prin Maria, după har, iar nu după fiinţă, fiind El Însuşi Dumnezeu veşnic şi neschimbător. De la Maria deprinde copilul Iisus gustul smereniei, al ascultării şi al iubirii de Dumnezeu, prin care virtuţi primeşte harul îndumnezeitor al firii Sale umane.

Iar dacă Dumnezeu Însuşi Se smereşte ca să înveţe de la om cele ce sunt din fire ale Sale, cu atât mai mult s-ar cuveni să învăţăm şi noi de la Mântuitorul dragostea. Ba chiar de la mamele şi bunicile credincioase, al căror model deplin este Mama Dumnezeului nostru.

"Maria este închipuită de slava Domnului ce umple ca un nor cortul mărturiei, în care Moise însuşi nu mai putea intra; este chivotul legii pe care preoţii îl duc în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor, şi care face să se umple altarul de norul slavei Domnului, încât preoţii nu mai puteau rămâne nici ei să slujească. În sfârşit, Maria este simbolizată de "uşa dinspre răsărit", care încuiată va fi, prin care nu va trece decât Domnul Dumnezeul lui Israel."