Fecioara păcii, logodită Mirelui Hristos

În ziua de 5 mai, în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe ­este însemnată şi pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Irina. Vieţuitoare în secolul al 4-lea, numele acestei sfinte a înflorit peste veacuri în grădina Bi­sericii lui Hristos, aducând, ­dimpreună cu pilda mărturisirii de credinţă, frumuseţea şi parfumul duhovnicesc al „păcii”. 

Sărbătoarea Sfintei Irina de astăzi se adaugă altor două zile închinate sfintelor însemnate ce poartă acelaşi nume şi aceeaşi virtute înaintea lui Dumnezeu: Sfânta Muceniţă Irina fecioara (16 aprilie) şi Sfânta Irina - „Împărăteasa icoanelor” (7 august).

Din viaţa Sfintei Mari Muceniţe Irina aflăm că a venit pe lume în secolul 4, neştiindu-se cu certitudine anul. Tatăl, nobilul rege persan Licinius, şi mama Licinia au numit-o dintru început Penelope, în cinstea zeiţei cu acelaşi nume, pe care părinţii o cinsteau, păgâni fiind. Sinaxarul ne spune că era foarte frumoasă şi luminată la minte.

Luând aminte de răspândirea rapidă a creştinismului printre păgâni, Licinius a dat poruncă ca fiica sa să fie izolată într-un turn, unde i-au adus toate cele de trebuinţă pentru trup şi pentru minte. Au tocmit astfel un învăţător foarte iscusit, pe nume Apelian, de la care sfânta urma să înveţe tainele înţelepciunii. Bătrânul învăţător era însă creştin şi, pe lângă învăţăturile rânduite fecioarei, îi povestea adesea despre Mântuitorul Hristos, despre Învierea Sa din morţi şi despre credinţa creştinilor.

La vârsta de 12 ani, părinţii au căutat să o căsătorească. Din locul cel mai înalt al turnului ei, fecioara a primit semn de la Dumnezeu. Mai întâi, un porumbel a venit la dânsa purtând o ramură de măslin, apoi un vultur i-a adus o cunună minunată din diferite flori şi mai apoi un corb a lăsat în acelaşi loc un şarpe mic. Avându-i alături pe învăţătorul Apelian şi pe bătrâna Caria, care o îngrijeau, fecioara s-a minunat de toate acestea şi a cerut de la ei lămurire. După cum aflăm din sinaxarul zilei, înţeleptul dascăl a văzut înainte aşezat semnul lui Dumnezeu şi i-a spus fecioarei: „Să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blândeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească, iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gândirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la Împăratul Hristos în cereasca Lui Împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta mâhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul Cel mare, Care stăpâneşte cerul şi pământul, vrea să te logodească, spre a-I fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dânsul multe ispite”. A doua zi a venit la turn împăratul, tatăl fetei, pentru a o pregăti de nuntă. Fecioara l-a ­rugat să o mai îngăduie „şapte zile” de gândire, după care i-a promis că îi va da un răspuns. Licinius a îngăduit şi a mers înapoi în cetate. 

De îndată, fecioara a mers înaintea statuilor idoleşti, a cerut semn, însă n-a aflat decât tăcere. S-a întors mai apoi către răsărit şi s-a rugat la Dumnezeu. Peste noapte, îngerul i-a apărut în vis şi i-a zis: „Penelope, de acum te vei numi Irina şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrânul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face”. Inima tinerei s-a aprins de îndată şi a primit în ea sămânţa Duhului Sfânt, fiind botezată de preotul Timotei în numele Treimii, primind numele Irina. De îndată,  statuile idoleşti s-au sfărâmat şi au căzut la pământ. 

După şapte zile, când părinţii au venit din nou la turn, Irina i-a refuzat şi a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos. Întunecat de furie, Licinius a luat-o pe Irina, a legat-o şi a poruncit să fie călcată în picioare de caii sălbatici, care însă au rămas nemişcaţi. Mai mult, unul dintre ei s-a repezit, i-a smuls mâna lui Licinius şi l-a zdrobit sub copitele sale, lăsându-l aproape mort. La rugăciunea sfintei, părintele ei s-a ridicat nevătămat. Cei care au văzut minunea erau peste 3.000, cu toţii crezând în Dumnezeu şi primind Botezul. Părinţii fecioarei au lăsat toate bogăţiile pământeşti şi, renunţând la toate rangurile administrative, şi-au închinat viaţa slujirii lui Hristos. Irina s-a lipit de învăţătorul ei şi a stăruit în învăţăturile cele sfinte.

Pentru credinţa mărturisită înaintea tuturor, ea a suferit nenumărate chinuri şi cazne de la cârmuitori: a fost aruncată într-o groapă cu şerpi, a fost închisă în trei boi de bronz şi aşezată pe jăratec încins. 

La anul 330, regele persecutor Sapor al II-lea, aflând de minunile pe care le făcea, a dat poruncă ca fecioara să fie închisă şi decapitată. „Dumnezeu a trimis un înger care a înviat-o, iar ea a mers până în cetatea Mesembria. Văzând că fecioara este încă în viaţă, stăpânitorul locului s-a botezat şi el, împreună cu mulţi dintre supuşii săi.”

Cu privire la sfârşitul ei pământesc există mai multe variante hagiografice. Se menţionează astfel că, la marginea cetăţii Efes, sfânta muceniţă, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, a intrat singură într-un mormânt nou, cerându-le celor care erau împreună cu dânsa să acopere intrarea cu o lespede. Moaște ale Sfintei Irina se găsesc în Mănăstirea Bronta din insula Samos (Grecia) și în Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” din Patmos (Grecia), iar capul Sfintei Irina se găsește la Biserica „Sfântul Vasile” din St. Louis, Missouri.