Istoria și oamenii Unirii de la 1859

Pe Dealul Mitropoliei din Bucu­rești, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Țării Românești, sub președinția Mitropolitului Nifon (1850-1875), a votat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Române Unite, după ce, în ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Moldova, sub președinția Mitropolitului Sofronie, a ales același domnitor.

Momentul a însemnat încununarea unui întreg proces de deșteptare națională și de cristalizare a ideii de națiune, proces în care Biserica și-a adus o contribuție esențială. Unirea Principatelor a fost susținută de numeroși reprezentanți ai Bisericii; prin ierarhii ei și prin cei mai luminați preoți și monahi, prin egumeni, profesori de seminar, protopopi, Biserica a contribuit, deopotrivă în Moldova și în Țara Românească, la acest important moment al istoriei noastre.

Printre cei mai de seamă susțină­tori ai Unirii s-a numărat însuși întâistătătorul Mitropoliei Moldovei, Mitropolitul Sofronie Miclescu, iar arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola, a scris atunci două lucrări, prima purtând titlul „Unirea și neunirea Principatelor Române”, iar cea de-a doua „Foloasele Unirii Principatelor Române”.

La convocarea Adunărilor sau Divanurilor ad-hoc, prin decretul Con­ferinței reprezentanților Puterilor Europene de la Constantinopol, din 13 ianuarie 1857, s-a hotărât ca mitro­poliții celor două Principate Române să fie președinți ai acestor Adunări ad-hoc, adică ai adunărilor consultative, cu scopul de a exprima voința populației cu privire la organizarea definitivă a Principatelor Române, iar episcopii să fie membri de drept ai Adunărilor.

Astfel, în Țara Românească, în Adunarea ad-hoc, reprezentanți ai Bisericii au fost mitropolitul țării, Nifon Rusailă, în calitate de preșe­dinte, iar episcopii Filotei al Buzăului, Clement al Argeșului și Calinic al Râmnicului au fost membri de drept.

Adunarea sau Divanul ad-hoc și-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857 prin slujba de Te Deum săvâr­șită la Catedrala Mitropolitană din București de către Mitropolitul Nifon, înconjurat de un sobor de arhi­e­rei, preoți și diaconi. Slujba a fost alcătuită special de Mitropolitul Nifon pentru acest eveniment, cu ectenii și o rugăciune în care se cerea ajutorul lui Dumnezeu și pogorârea Sfântului Duh în mintea și în inima membrilor Adunării ad-hoc, pentru a duce la bun sfârșit, în pace, dorința de unire a tuturor românilor. Textul rugăciunii a fost transmis tuturor bisericilor din București, pentru a fi rostit la slujbe. Lucrările au fost prezidate de Mitropolitul Nifon, care a vorbit despre importanța Unirii Principatelor Române, întărindu-i pe cei nehotărâți. Pentru a nu avea loc vreo disensiune și pentru a-i determina pe toți membrii adunării să fie favorabili unirii, mitropolitul a accentuat faptul că „trebuie să lucrăm pentru întemeierea neamului și a binelui obștesc”, îndemnându-i pe toți să fie la înălțimea momentului istoric pe care îl trăiesc. Astfel, Adunarea consultativă își împlinește misiunea.

La 28 mai 1858 are loc Convenția de la Paris, în care miniștrii de externe ai celor șapte Mari Puteri discută propunerile Adunărilor ad-hoc și decid asupra viitoarei organizări a Principatelor Române. Legile promulgate de Convenția de la Paris admit la acel moment doar schimbarea titlului oficial al Țărilor Române în cel de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu doi domni, două guverne și două capitale deosebite și tot sub suzeranitate turcească. Se hotărăște formarea unei Adunări elective, menită să aleagă noii domni, președinția Adunărilor elective fiind încredințată tot mitropoliților.

În Țara Românească, lucrările Adunării elective au început în 22 ianuarie 1859; din Adunare făceau parte Mitropolitul Nifon, ca preșe­dinte, și episcopii Calinic al Râmnicului, Filotei al Buzăului și Clement al Argeșului. Candidați pentru domnie în Țara Românească erau doi foști domnitori: Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, însă în mintea multora încolțise deja ideea de a fi ales și în Țara Românească domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Poporul era preocupat și înflăcărat de această idee. În zilele de 22 și 23 ianuarie, când Adunarea electivă din Bucu­rești și-a început ședința, o mulțime de oameni s-au adunat pe Dealul Mitropoliei să împiedice alegerea vreunuia dintre foștii domni.

Documentele vorbesc și despre o iminentă revoltă a țărănimii, a poporului care era pregătit să urce pe Dealul Mitropoliei, din aceeași do­rință de schimbare a regimului, care anima întreaga populație.

În seara zilei de 23 ianuarie, la o întrunire a deputaților din Partida Națională s-a hotărât ca toți cei prezenți să îl aleagă domn și la București pe Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, hotărâre care este adusă la cunoștința Adunării elective și este primită cu bucurie. A doua zi, Adunarea electivă se întru­nește în ședință publică; Mitropolitul Nifon rostește în fața icoanei Sfintei Treimi și a deputaților formula unui jurământ, iar fiecare membru, trecând prin faţa ierarhului, cu mâna pe Sfânta Evanghelie și sărutând Sfânta Cruce, rostește solemn jurământul.

Ca urmare a acestor acțiuni sus­ți­nute, este ales la București, cu unanimitate de voturi, Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Mitropolitul Nifon este cel care anunță rezultatul alegerii și îl proclamă pe Alexandru Ioan Cuza domn al Țării Românești, în explozia de bucurie a mulțimii adunate pe deal.

La 8 februarie 1859, cu prilejul primirii care i se face în Adunarea Țării Românești, noul domnitor este întâmpinat în Catedrala Mitropolitană de Mitropolitul Nifon, care ros­tește un cuvânt de bun-venit, arătând că „poporul este încredințat că Măria Ta ești cel trimis de Pro­vi­dență ca să pui sfârșit suferințelor și durerilor lui; (...) să-l luminezi cu înțelepciunea Măriei Tale și să pre­gătești un viitor fericit și demn de gloria strămoșilor noștri”. Apoi, domnul Cuza, împreună cu mitropolitul și cu tot clerul, intră în sala de ședințe a Adunării, unde depune jurământul. Ulterior, în 1860, Mitropolitul Nifon va tipări o broșură cu „Rânduiala rugăciunii care se va săvârși în toți anii la 24 ianuarie, ziua alegerii Prea Înălțatului nostru Domn Alexandru Ioan I”.

După unirea celor două principate, acestea continuă să aibă fiecare câte o Adunare legislativă proprie; Mitropolitului Nifon îi revine meritul de a fi propus, în ședința Adunării legislative a Țării Româ­nești, din 14-15 aprilie 1861, unirea celor două Adunări legislative într-una singură.

În anul 1862, cu ajutorul unioniș­tilor din cele două principate, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând și unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866).

Astfel, Unirea Principatelor Române a generat un singur domn, o singură capitală (București), un singur guvern (sub conducerea lui Barbu Catargiu) și o singură Adunare legislativă.

Președinția noului Parlament va fi împărțită de acum înainte între Mitropolitul Nifon și Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, până când cel dintâi va fi numit preșe­dintele Senatului. Unirea era de acum completă și definitivă.

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă pentru poporul român un moment de mare importanță, un moment istoric la care, în consens cu dorința poporului, Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii și clericii ei, dar și prin clădirile istorice de pe Dealul Mitropoliei, a avut o contri­buție însemnată în desfășurarea evenimentelor.

S-a vorbit, în acest sens, pe de o parte, de o dimensiune vizibilă, cea a contribuției membrilor Bisericii în Adunarea ad-hoc și în Adunarea electivă, a atitudinii publice a clerului, a rolului Mitropolitului Nifon în înfăptuirea și proclamarea unirii, în primirea domnitorului, în depunerea jurământului, dar există, pe de altă parte, o dimensiune nevăzută, cea a harului și ajutorului divin, cerut prin rugăciunile, slujbele de Te Deum și ecteniile rostite în Catedrala Mitropolitană pentru a lumina sufletele celor care urmau să aleagă.

Conștiința evocării și omagierii solemne a personalităților care au lucrat cu devotament și jertfelnicie pentru unitatea și demnitatea poporului român este, în primul rând, o datorie a noastră, a celor de astăzi, de a păstra și cultiva me­reu unitatea și demnitatea națională.