Poate este cam impropriu şi chiar exagerat să spun "camarad de arme", dar o fac pentru că îmi place cum sună şi pentru că perioada serviciului militar a avut o însemnătate pentru relaţia noastră. Are un nume care mie îmi sună princiar: Milan Duşan Filipovici. Vorbesc la prezent, deoarece mi se pare îndreptăţit sfatul fostului mitropolit al Surojului, părintele Antonie Bloom, ca să vorbim în felul acesta despre cei plecaţi la viaţa veşnică.
Am fost mai întâi, timp de cinci ani, colegi de grupă la Facultatea de Energetică, la Politehnică. Milan venea de la Braşov şi avea toate calităţile pe care le presupunea un ardelean de odinioară: seriozitate, rigoare, caracter, verticalitate, sinceritate, vorbire directă, fără ocolişuri. Un om dintr-o bucată, cum se spune. Tatăl lui era un eminent profesor universitar la Facultatea de Industria Lemnului.
Apoi am fost colegi de bancă la armată, la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă din Bacău.
Îi spunea "şcoală", şi activitatea de la sală era exact ca şi cea de la şcoală. Pentru mulţi dintre noi, pentru mine în orice caz, a fost, mai degrabă, o joacă de-a armata, dar şi o foarte interesantă experienţă de viaţă, pentru cine a ştiut s-o ia ca atare şi îndeosebi pentru cei care, ca şi mine, nu trăiseră viaţă de cămin studenţesc. Spre deosebire de facultate, perechile în bănci erau fixe. Cinci luni, zi de zi, am stat unul lângă altul, în ultima bancă de pe rândul de la perete, asta şi pentru că eram dintre cei mai înalţi. Lucrul acesta a creat între noi o legătură aparte, un fel de solidaritate subterană. A fost perioada în care ne-am cunoscut şi am comunicat cel mai mult, nu neapărat numai şi preponderent prin cuvinte. Era, mai degrabă, un soi de împreună-simţire.
Au trecut mulţi, mulţi ani fără să mai ştim unul de altul
După ce mi-a plecat duhovnicul, părintele Iulian Stoicescu, la Domnul, în anul 1996, am mers un timp, duminica, pentru Sfânta Liturghie, la "Biserica Rusă" "a studenţilor" (acolo le plăcea copiilor mei, şi ei la vârsta studenţiei). După aceea mi-am găsit adăpost potrivit la Biserica Doamnei, în primul rând din motiv de duhovnic. (Sigur, ştiu că, în principiu, se cuvine să mergi la parohia la care eşti arondat, dar cred că, din motive pe care nu este locul să le dezvolt acum, şi care sunt destul de evidente, în Bucureşti, ca de altfel în oricare mare oraş, situaţia este uşor diferită.) La Biserica Doamnei l-am aflat, în grupul celor care ţineau strana, stâlp neclintit, pe Milan. Era chiar epitrop, după câte aveam să aflu în scurt timp. M-am mirat mult şi m-am bucurat tare. Când ne despărţiserăm, nici unul dintre noi nu era apropiat de Biserică şi nu aveam mare habar de credinţa noastră ortodoxă. Şi acum, iată istoria care este cuprinsă în această închidere de cerc.
Cercul minunat
În studenţie, citeam cu destulă consecvenţă cele două publicaţii literare din Bucureşti. "Gazeta literară" (devenită mai apoi, după 1968, "România literară") şi "Luceafărul". Observând lucrul acesta, la un moment dat, Milan mi-a sugerat că poate ar fi bine să citesc şi "Tribuna" de la Cluj, pe care el o considera mai bună, la vremea aceea, decât omoloagele ei bucureştene. Şi, clujean fiind eu un pic şi cunoscând seriozitatea lui Milan, am luat, mai întâi cu curiozitate, un număr, după care, constatând că într-adevăr este foarte interesantă, am început s-o cumpăr cu regularitate. Întâmplarea a făcut ca în chiar primul număr să dau peste un articol al lui Ion Pop, dacă mi-aduc bine aminte, despre noua generaţie de poeţi care tocmai se afirma, în condiţiile dezgheţului cultural de după 1964. Acest dezgheţ, prielnic înfloririi, făcea ca ea să poată fi considerată o generaţie, în ciuda faptului că erau de vârste diferite. Între multele nume citate (Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu...), dădea o anumită întâietate lui Ion Alexandru (pe vremea aceea încă nu ajunsese... Ioan), poate şi pentru faptul că era ardelean de-al lor. În consecinţă, am început să caut poezia acestuia. M-am îndrăgostit pe loc de creaţia sa. A mai trecut un timp şi, după întoarcerea sa din Germania, unde primise o bursă Humbold, timp în care l-am urmărit permanent cu mare entuziasm, l-am căutat la universitate, ca să-i audiez cursurile (cursul special Eminescu – ca asistent al lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cursurile de limba ebraică, mai târziu cursurile de literatură comparată de la Facultatea de Limbi Străine sau cele de poezie "bizantină" de la Arte Plastice). Apoi, ca o continuare firească, l-am cunoscut personal. El ne-a îndrumat, pe mine şi pe alţi tineri, spre Biserică şi spre viaţa liturgică. De aici s-a pornit tot firul minunat al vieţuirii mele şi al familiei mele în Biserică. Aşa am ajuns să cunosc oameni cu totul şi cu totul excepţionali, unii, precis, sfinţi acum. Aşa am ajuns să-mi constitui cercul de prieteni pentru toată viaţa şi pentru dincolo de ea. Aşa am ajuns să cunosc extraordinara cultură a Bisericii noastre. Dumnezeu pusese prin Milan acea primă sămânţă, făcuse în mine acea primă mişcare, imperceptibilă şi indefinibilă, ca aceea a unui minuscul ac de macaz existenţial, care apoi, prin efectul rostogolirii bulgărelui de zăpadă şi al transformării lui în avalanşă, a condus la o aşezare în Biserică definitivă şi plină de nesfârşite bucurii duhovniceşti. Pentru aceasta îi sunt lui Milan infinit şi etern recunoscător!
Şi iată-mă acum regăsindu-l pe fostul meu coleg la Biserica Doamnei, şi el bine aşezat în acelaşi teritoriu al lui Hristos, îmbarcat pe aceeaşi corabie. Se închidea în chip neaşteptat un cerc cu totul minunat. Pentru mine, în orice caz. Fusesem camarazi de arme în armată, eram acum camarazi de arme duhovniceşti în oştirea lui Dumnezeu. În mod sigur, el era acum un combatant mult mai bun.
Unduirea mistică a vocii
Cum am spus, l-am aflat pe Milan mereu acompaniind cu prezenţa sa grupul de cântăreţi de la strană. Era plin de entuziasm, mereu foarte atent, preocupat de toată complexitatea tipicului slujbelor, învăţase destul de bine cum trebuie rotite şi întreţesute cărţile, pentru ca totul să se desfăşoare după rânduială. Participa îndeosebi la părţile care se cer citite. Citea adesea şi citea cu o dicţie desluşită şi interpretativă prin care sublinia fiecare înţeles al textului. Din când în când, fără a fi un om cu mari dotări întru ale cântatului, cânta. Cântarea sa nu era ceea ce în mod obişnuit numim cântare. Ea nu venea din coardele vocale, ci dintr-un lăuntru insondabil al fiinţei, ca un fel de unduire mistică a ei, o fiinţare slăvitoare a întregii persoane, o agăţare de copil la sânul Părintelui Ceresc. Exprimarea lui, de orice fel ar fi fost, te ţinea totdeauna treaz, atent. De altfel, a făcut şi el Teologia, din pură pasiune. Eu l-aş fi văzut imediat preot, dar nu ştiu dacă el s-a gândit mai apropiat la aşa ceva.
"Şi Utrenia este foarte frumoasă!"
Din când în când mă punea şi pe mine să citesc câte-o paremie, vreun psalm sau o rugăciune pe la vecernii sau la privegheri. Nu pot să uit cum, tot văzând cum eu apar la biserică numai pentru Sfânta Liturghie, o dată mi-a spus oarecum în treacăt, mustrându-mă totodată blând şi ferm: "Ştii, Costion, şi Utrenia este foarte frumoasă!" Apoi, mi-a cerut destul de imperativ cărţi scrise de mine. Comenta cu exigenţă gesturile mele întru ale scrisului sau apariţiile în media, când dădea peste ele. Uneori, mă dojenea mai cu blândeţe sau mai cu asprime, după cum era cazul. La un moment dat mi-a spus că are o evlavie anume pentru Sfântul Filaret, mitropolitul martir din timpul lui Ivan cel Groaznic, şi atunci i-am dat filmul "Ţarul", de care tare s-a bucurat.
În biserică făcea cu abnegaţie şi cu totală implicare tot felul de gesturi simple de slujire: la Florii împărţea crenguţe de salcie, iar la Rusalii frunze de nuc. Tăia pâinea de la Litie spre împărţire credincioşilor. Purta epitaful sau vreun prapure în Vinerea Mare. Strângea colecte cu diferite prilejuri, când Biserica făcea apel în acest sens. Punea şi strângea tetrapodul pe care se pune Sfânta Evanghelie sau vreo altă carte de slujbă, spre citire sau spre sărutare. Şi altele asemenea.
Mulţimea de fini
Neavând el însuşi copii, după copiii duşi spre împărtăşire duminica la altar de el şi de soţia sa, cred că avea o mulţime de fini. Într-un cuvânt, ca să folosesc o expresie acreditată în Biserică şi care este cât se poate de potrivită în acest caz, Milan mă smerea tăcut prin felul lui de a fi, de a fiinţa în biserică. Statura sa duhovnicească îmi impunea şi prin însăşi existenţa ei mă dojenea în toate alunecările mele, în trăirile mele călduţe.
Tot îmi propuneam să stabilesc o legătură mai apropiată cu el şi, dincolo de zidurile şi evenimentele bisericii, să-l ivit acasă la noi, să ne spunem mai multe, dar am tot amânat. (Încă o dată se dovedeşte că amânările, în cele bune, sunt de la vrăjmaşul.) De aceea nici nu ştiu acum prea mult despre el, despre viaţa lui, care trebuie să fie plină de o puzderie de fapte bune, făcute discret, smerit.
A fost luat brusc dintre noi, cu totul pe neaşteptate. Un om care a dus o viaţă cumpătată, un om înduhovnicit, pentru care biserica era poate mai mult decât propria-i casă, un om care nu fusese mai niciodată bolnav, cu o siluetă tinerească, cu tonus bun.
"L-a luat de păr şi l-a tras în Rai"
În Duminica Pogorârii Sfântului Duh, mi-a dat o frunză de nuc… În lunea Sfintei Treimi nu l-am văzut, dar am crezut că o obligaţie sau alta îl purtase la o altă biserică (ceea ce se întâmpla extrem de rar). Aveam să aflu că se împărtăşise mai de dimineaţă şi, fiindu-i rău, plecase.
Duminica următoare aveam să-l aud pomenit la ectenia de după citirea Sfintei Evanghelii, cu cereri extrem de fierbinţi de a fi ridicat din patul în care se afla grav bolnav. Cu o zi înainte suferise un atac cerebral, continuat de două infarcte succesive, care, în cele din urmă, după o săptămână de luptă, i-au fost fatale.
Şocul în comunitatea bisericii a fost mare, desigur şi din cauza bruscheţii şi rapidităţii cu care s-au petrecut lucrurile. Sigur, în Biserică fiind noi, toţi au considerat că Dumnezeu a avut socoteala lui. Diversele explicaţii încercate, care de care mai duhovniceşti, au convers spre faptul că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât l-a luat la El. "L-a luat de păr şi l-a tras în Rai", spune o prietenă de-a mea. Eu cred că şi un bătrân înţelept, cum începuse să devină el, ne-ar fi prins extrem de bine în vremurile acestea.
Dacă ar fi să-l asemăn cu cineva ca tip de om, apoi l-aş asemăna cu arhitectul Mihai Urzică, vrednicul de pomenire autor al unor lucrări de mare folosinţă, pe nedrept neglijate astăzi, precum "Minuni şi false minuni" şi "Biserica şi viermii neadormiţi". Dacă ar fi să-l repartizez unui sfânt potrivit lui, apoi l-aş vedea în preajma Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu.
După ce a murit, l-am căutat pe internet. L-am aflat cu o singură prezenţă, ca membru şi secretar ştiinţific al Societăţii de Instalaţii Electrice şi Automatizări (a fost un inginer deosebit de destoinic). Şi când te gândeşti câte nulităţi umane, câţi posedaţi de duhuri rele sunt extrem de "vizibili"...
Un sârb înmormântat în Duminica Sfinţilor Români
Un obişnuit, ca mulţi alţii, s-ar putea spune de cineva care nu l-a cunoscut şi citeşte numai aceste sumare rânduri. În fapt, a fost Milan Filipovici, un om extraordinar, unul dintre acei oameni neştiuţi şi necunoscuţi decât în cercul lor apropiat, dar care constituie sarea lumii, care-i dau gust şi o ajută să nu se altereze dramatic.
Şi pentru că-l cunosc şi pentru că o ştiu, sunt obligat să dau mărturie în acest sens. O să-i simt lipsa, mai ales la fiecare slujbă. Lipsa lui îmi va apărea ca o spărtură dureroasă în fresca bisericii.
Ceea ce ştiu eu este că a plecat întru totul pregătit pentru Întâlnire! Era deja bun prieten cu Prietenul Hristos! Aşa că, după ce ni se zvântă lacrimile, nu putem decât să-l fericim! A fost înmormântat în Duminica Tuturor Sfinţilor Români. Cât o fi el de sârb, cu ei îşi va afla locul de odihnă...
A fost un model pentru toţi
Părintele paroh Toader Crâşmariu, de la Parohia Biserica Doamnei din Capitală, acolo unde mergea Milan Filipovici, spune despre fiul său duhovnicesc că era un model pentru toţi credincioşii din
parohie şi nu numai pentru ei. Acesta a fost foarte apropiat de biserică, implicându-se în toate activităţile acesteia, atât cele liturgice, cât şi cele sociale, culturale sau filantropice.
"De când am venit eu la biserică în anul 1988, familia Filipovici s-a ataşat de biserică şi de mine şi au devenit fiii duhovniceşti ai mei. După un oarecare timp a cerut binecuvântare pentru a merge la Facultatea de Teologie, facultate pe care a terminat-o foarte bine în timp ce continua să lucreze la locul său de muncă. Era foarte ataşat de biserică şi participa activ la toate activităţile noastre şi mulţi dintre credincioşii noştri îl aveau ca model de comportament", spune părintele paroh Toader Crâşmariu.
În plus, spune părintele, Milan, Duşan Filipovici a fost un exemplu pentru toţi credincioşii din parohie atât prin comportamentul său, cât şi prin slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. La biserică era tot timpul la strană, cântând la Utrenie şi Vecernie şi dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie.
"Prin comportamentul său, Milan era un exemplu pentru toţi credincioşii. Era omul care ştia când să vorbească, cum să vorbească şi, mai ales, cât să vorbească. Dacă participa la o discuţie în care vedea că lucrurile nu urmează cursul firesc, că scăpau de sub control, îl vedeai că se retrage şi nu mai vorbeşte. Apoi, fiindcă era un foarte bun cântăreţ la strană, atunci când a plecat la Domnul, toţi credincioşii au rămas cu un gust amar", a adaugat părintele Toader Crâşmariu. (Silviu Dascălu)
