Mucenicia Sfântului Ioan Valahul

Pentru credincioşii Bisericii Ortodoxe Române în general şi pentru cei din Oltenia în special, personalitatea Sfântului Ioan Românul este una de referinţă. Viaţa şi faptele sale, ca şi toate învăţăturile ce se pot desprinde din ele, constituie o valoroasă sursă de inspiraţie, atât din punct de vedere religios, cât şi din perspectiva autenticului naţional.

Despre acest mucenic al lui Hristos care a vieţuit în urmă cu aproape 350 de ani pe pământul ţării noastre, Ioan Cariofil, hartofilax la Patriarhia Ecumenică (a trăit un timp şi la Bucureşti, la curtea lui Constantin Brâncoveanu), ne-a lăsat date şi informaţii preţioase. Textul acestei istorisiri, tradus din greaca veche în cea nouă de Ioanas Cavsocalivitul, a fost tipărit la Veneţia, în 1799, de către marele aghiograf Nicodim Aghioritul. Datele despre viaţa sa sunt însă destul de sumare, rezumându-se la cele petrecute după noiembrie 1659, atunci când a fost luat în robie.

Numit şi Ioan Valahul (după originea sa, Valahia fiind vechiul nume al Ţării Româneşti) sau „cel nou“ (pentru că a pătimit după 1453, an în care Constantinopolul a fost cucerit de către turci), Sfântul Mucenic Ioan s-a născut în jurul anului 1644, în Oltenia. A primit o bună creştere şi educaţie din partea părinţilor săi, în frica lui Dumnezeu, în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. În ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre erau vremuri bune, ţara având în fruntea sa pe unul din marii voievozi ai neamului, Matei Basarab (1632-1654). Despre obârşia sa oltenească, deşi nu avem date sau mărturii concrete, argumentele logico-istorice ne încredinţează fără drept de tăgadă.

Contextul istoric al vieţii Sfântului Ioan Valahul

Domnitorul Constantin Şerban al Ţării Româneşti (1654-1658), sprijinind pe Gheorghe Rakoczi al II-lea pentru obţinerea coroanei polone, a trezit temerile Imperiului Otoman în legătură cu crearea unei noi forţe politico-militare în spaţiul Ţărilor Române. Îngrijorarea turcilor era legată în special de posibilitatea de pierdere a autonomiei pentru pământul Ţării Româneşti. Din acest motiv, la Târgovişte a fost numit domn (în ianuarie 1658) Mihnea Vodă, cunoscut în istoriografia noastră şi sub numele de Mihnea al III-lea. Deşi în privinţa sa, părerile istoricilor sunt încă împărţite, credem că el a încercat să scoată Ţara Românească din sfera de influenţă a Imperiului Otoman. Domnia lui Mihnea al III-lea a fost însă una scurtă. În 1659, nemulţumit de faptul că trebuia să plătească un haraci prea mare, se răscoală împotriva turcilor. A fost înfrânt de armatele lui Mahomed al IV-lea şi nevoit să părăsească ţara, murind la scurtă vreme otrăvit. Oştile turceşti au făcut prăpăd, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova şi Transilvania. Au fost luaţi mii de robi, bărbaţi, femei şi copii ce urmau să fie vânduţi la Istanbul. Printre cei oropsiţi au fost numeroşi români din dreapta Oltului.

Dus în robie la turci

Între cei robiţi atunci a fost şi un tânăr pe nume Ioan, de doar 15 ani. Era frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup. Însemnările rămase ne spun de asemenea că „tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era înconvoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, Împărăţia cerurilor“.

Potrivit legilor otomane, toţi, robii luaţi din ţările cotropite erau „proprietatea“ sultanului, putând fi însă cumpăraţi de orice musulman dacă preţul oferit era socotit corect, conform cu vârsta şi folosul fiecăruia. Astfel, încă de pe drum, tânărul Ioan a fost cumpărat de una din căpeteniile soldaţilor turci, cu gândul de a-l sili la păcatul sodomiei. Că nu va fi fost un soldat obişnuit, deducem din faptul că acesta avea la Istanbul aur şi argint, mătăsuri şi pietre nestemate şi alte bogăţii, căpătate prin vărsare de sânge şi alte nelegiuiri. Întărit de Dumnezeu, Ioan s-a împotrivit însă acelui ostaş, ucigându-l. El, care era un copilandru, răpusese o căpetenie din armata turcă, un luptător călit în focurile multor bătălii. A încercat să fugă, dar ceilalţi păgâni l-au prins. Numai Dumnezeu ştie chinurile la care va fi fost supus pe drum de turci. A ajuns apoi în faţa marelui vizir pentru a fi judecat. Tânărul Ioan a mărturisit, fără teamă, adevărul. Prin hotărârea vizirului, a fost încredinţat văduvei celui pe care îl ucisese.

A biruit ispita trupului

Voinic fiind, femeia l-a pus la început printre slugile sale, dar văzându-l „preafrumos la înfăţişare“, i-a cerut, în schimbul cruţării vieţii, să o ia de soţie şi să renunţe la credinţa creştinească. Deşi ispitit aproape doi ani şi jumătate, tânărul Ioan nu a cedat, rămânând nestrămutat în credinţa părinţilor săi, păzindu-şi curăţia trupului. Au fost zadarnice şi ameninţările. Ioan se ruga neîncetat la Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa strămoşească. Cuprinsă de „păgânească furie“, femeia l-a dat în cele din urmă în mâna eparhului (mai-marele cetăţii) spre a fi pedepsit. A fost aruncat în temniţă şi supus la cumplite chinuri. Multe zile va fi răbdat sfântul tortura. Iar femeia venea în fiecare zi încercând să-l ademenească la păcat şi la lepădarea de legea ortodoxă. Credinţa sa a fost însă atât de mare. Văzând prigonitorii lui că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului îngăduinţa să-l omoare. A fost scos din închisoare şi dus într-o margine a Constantinopolului, la locul numit Parmak-Kapi (Poarta Stâlpului), „aproape de Bezastani“ şi spânzurat în ziua de 12 mai a anului 1662. Nu împlinise încă 18 ani. Trupul său a fost fie aruncat în apele Bosforului, fie îngropat de creştini într-un loc rămas necunoscut, undeva în apropierea zidurilor marii metropole bizantine de odinioară.

La loc de cinstire în Biserica Greacă şi Română

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Consemnăm faptul că Ioan Românul a fost canonizat mai întâi de Biserica Greacă, care l-a trecut în rândul neomartirilor ortodocşi. Începând cu anul 1801, cultul său a început să se răspândească şi în ţara noastră. Astfel, hotărârea Sfântului Sinod din 1950 a urmărit, pe lângă canonizarea unor sfinţi neconsacraţi, şi o largă cinstire a celor mai puţin cunoscuţi până atunci, în această categorie înscriindu-se şi Sfântul Mucenic Ioan Românul sau Valahul. Canonizarea solemnă a avut loc în octombrie 1955. Prăznuirea sa se face la 12 mai, ziua naşterii sale în Împărăţia lui Hristos.

Trăitor în vremuri tulburi, de silnicie şi asuprire, în condiţiile robiei turceşti, „care a drămuit fără milă şi omenie avutul şi toate bunurile spirituale şi materiale ale poporului nostru, timp de cinci veacuri“, Sfântul Ioan Românul se încadrează în lupta dramatică pe care strămoşii noştri au dus-o împotriva asupritorilor, pentru dobândirea independenţei naţionale şi pentru apărarea credinţei străbune. El a fost „diamant şi jăratec duhovnicesc“, un strop de răcoare şi lumină duhovnicească pentru creştinii din acest colţ de creştinătate greu încercaţi, în vremuri fierbinţi şi întunecate. Prin viaţa şi mai ales prin sfârşitul său mucenicesc, Sfântul Ioan Valahul înrădăcinează adânc în inima românilor din toate timpurile şi din toate locurile îndemnul de a-L iubi pe Hristos şi de a păzi dreapta credinţă chiar cu preţul vieţii.