O întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“

Ne aflăm în perioada Zilelor Culturale „Nicolae Steinhardt“, ajunse la cea de-a 16-a ediţie. Astăzi, când se împlinesc 102 ani de la naşterea celui care avea să devină monahul Nicolae Delarohia, prezentăm ultima corespondenţă dintre autorul „Jurnalului fericirii“ şi vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Se pregătea, în martie 1989, o întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“ care, din păcate, nu a mai avut loc.

Personalităţi cu ope­ră vastă, cei doi re­pre­zentanţi de sea­mă ai culturii din Biserica Ortodoxă Română s-au descoperit reciproc prin scriitură. Fiecare trimitea celuilalt cele mai noi apariţii editoriale semnate, aşteptând reacţii. În anul 1987, Mitropolitul Antonie Plămădeală aşternea pe hârtia unei scrisori gândul unei viitoare întâlniri. Scrisoarea am descoperit-o în arhiva Mitro­po­li­tului Antonie Plămădeală în manuscris, dar exemplarul dactilografiat se păstrează într-un fond al Bibliotecii Centrale Uni­versitare „Carol I“ din Bucureşti şi a fost publicat în anul 2012 în revista „Verso“. Ierarhul român îi mulţumea monahului Nicolae, la 11 septembrie 1987, pentru volumul „Escale în timp şi spa­ţiu“ şi-i mărturisea: „Vă ur­mă­resc mereu în presă, şi mă mir tare de cât de multe ştiţi, şi cât de mult scrieţi. Aştept o vreme în care să stăm de vorbă pe îndelete. M-aş simţi ca şi când aş sta de vorbă cu Părintele Daniil - Agaton - Sandu Tudor, naşul meu de călugărie. Nu ştiu dacă l-aţi cunoscut. Eu l-am cunoscut când era altfel decât îl cu­nos­cu­seră alţii înainte. După convertirea de la Sandu Tudor la Agaton monahul şi la Daniil schimonahul. Şi câte n-am mai avea de vorbit!“

Tot în anul 1987, la 6 decembrie, Mitropolitul Antonie a să­vâr­­şit slujba de Prohodire a lui Constantin Noica, rostind un cuvânt de învăţătură apreciat de o pleiadă de intelectuali ve­niţi să-şi ia rămas-bun de la li­de­­rul ge­ne­raţiei lor. Rodul prie­te­niei din­tre Constantin Noica şi An­tonie Plămădeală este pre­zen­tat fidel în numai câteva fra­ze de Nicolae Steinhardt, în dialog cu Zaharia Sângeorzan. Aces­ta din urmă îl întreabă pe Stei­nhardt: „Trăieşte şi scrie la Sibiu un om de mare cultură: Antonie Plă­mă­deală. Eu îl consider un învă­ţat din familia lui Nicolae Iorga. Ce aduce el nou faţă de contribuţia istoricilor de profesie?“ Răs­punsul monahului de la Rohia este epic: „Tare mă bucur că l-aţi «zărit» pe An­tonie Plă­mă­deală. Da, e o fi­gu­ră formidabilă. Strălucit de in­te­ligent, harnic la culme, cărturar. Talentat, nobil. Păcat că nu l-aţi auzit la înmormântarea lui Noica. M-a năucit, m-au trecut fiorii. Ce-aduce în plus? Ceva fără preţ: căl­dura creştină, mărinimia creş­tină. Suflul moral. E un creş­tin adevărat: inteligent foc, deschis, neînchistat în mă­run­ţişuri. Cumetria Noica - Plă­mă­dea­lă le-a fost de mare priinţă amândurora. Au învăţat mult unul de la altul, s-au completat“. Aşadar, slujba de Înmormântare a lui Noica a reprezentat un nou moment de întâlnire şi de „redescoperire“, de data aceasta a ierarhului de către monah.

La 13 martie 1989, într-o scrisoare trimisă de la Păltiniş, Antonie Plămădeală reitera invitaţia adresată părintelui Ni­colae Steinhardt de la Rohia. Reproducem integral atât scri­soarea mitropolitului, cât şi răspunsul adresantului, ambele inedite, pentru a nu interveni în frumuseţea textului epistolar: 

Păltiniş,
13 martie 1989,
Iubite Părinte Nicolae,

Am primit aici, sus, la Păltiniş, unde îmi împart singurătatea cu Noica, salutul PC Voastre. M-am tot întrebat ce anume l-a provocat. M-a bucurat ca semn de comunicare în duh şi în gând. Vă citesc pe unde vă găsesc publicat şi mă mir mereu de «multilateralitatea» domeniilor în care găsiţi întotdeauna ceva de spus, şi nu numai de dragul de a fi spus. Îmi veţi fi captat vreun gând!
M-aş bucura de câteva ore de stat de vorbă fără temă dinainte căutată, disponibili pentru orice cade sub cerul minţii şi al inimii. Mă gândesc mai ales la folosul pentru mine al unei asemenea întâlniri. Ne-am văzut de câteva ori dar, odată cu nişte interese, altădată la Noica tocmai când îl petreceam dincolo. Poate treceţi odată pe la Păltiniş, între o maşină de seară şi una de dimineaţă, sau oricum. Să fiu şi eu aici şi să ştiu dinainte.
Nu sunt mulţi în ţara asta, acum, cu care să poţi conversa aşa, de dragul bucuriei minţii şi a sufletului. Sau vor fi fiind, dar nu-i ştiu eu. Am aflat câţiva, la un moment dat, dar sunt prinşi de multe griji ale lumii şi după primul entuziasm, cad. Poate că n-am corespuns eu aşteptărilor şi nevoilor lor. Dar eu voiam să învăţ, nu să-i învăţ. Ei erau dintre aceia care trebuiau să ştie că de mă învăţau ei pe mine, se învăţau pe ei, şi de se întâmpla să-i învăţ eu pe ei, mă învăţam pe mine. Ei ar fi fost oricum în câştig. Şi eu.
V-am primit gândul cu bucurie şi vă întorc o binecuvântare din inimă,

Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului.

Răspunsul avea să fie redactat la 22 martie 1989, într-o scrisoare manuscrisă trimisă de monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia:

Rohia,
22 martie 1989
Înalt Prea Sfinţite,

Calde, respectuoase şi entuziaste mulţumiri pentru atât de buna, mărinimoasa şi măgulitoarea poftire.
Trag nădejde să-i pot da, cu ajutorul lui Dumnezeu, urmare: sunt la cheremul unei angine pectorale care-mi stinghereşte samavolnic şi capricios depla­sările.
Alăturat, o tabletă pentru Tele­graful, dacă se va dovedi potrivită.
Îndrăznesc să vă aduc amin­te că am mai trimis: un text des­pre Noul Testament din 1648; o recenzie a Vieţii Maicii Dom­nului (de PS Iustinian Chira) şi o Predică la Duminica a 4-a din Post.
Vă mulţumesc mult pentru bunele cuvinte şi toată îngă­du­i­toa­rea atenţie ce binevoiţi a-mi acorda, vă cer iertare pentru ava­lanşa de texte ce-mi permit a vă trimite şi mă rog din toată ini­­ma Domnului să-mi dă­ru­ias­că suficientă sănătate spre a fi în stare să vin la Păltiniş să mă închin la mormântul lui Noica, să vă sărut dreapta şi să vă exprim cu viu grai recunoştinţa, dev­­otamentul şi respectul meu.
Vă rog să daţi crezare de­pli­nei sincerităţi a simţămintelor mele.

Sunt,
al Înalt Prea Sfinţiei Voastre,
cu dragoste întru Domnul,
smerit fiu duhovnicesc,
monahul Nicolae“.

Mitropolitul Antonie adnota, tot manuscris: „Ultima scrisoare de la N. Steinhardt. A murit săptămâna trecută! Dumnezeu să-l ierte. †Antonie. 4.IV.989“.

În drumul spre Bucureşti, unde urma să trateze acea angină pectorală, părintele Ni­colae Steinhardt a suferit un infarct, trecând la cele veşnice la 30 martie 1989. Întâlnirea nu a mai avut loc, decât, poate, în cea­ta drepţilor. Păcat. Ar fi fost prilejul unui dialog epic. Ambii şi-au câştigat un binemeritat loc în cultura şi spiritualitatea ro­mâ­nească. Şi puteau scoate, dintr-un dialog, tot ce era mai bun din celălalt.