Volumul Floarea de Foc a fost scris parcă dintr-o răsuflare, între 2 decembrie 1963 și 8 iulie 1964, imediat după ieșirea - petrecută în ziua de 13 noiembrie 1963 - din închisorile comuniste, unde Alexandru
30 Apr, 2024
Oamenii pridvorului
Pridvorul sau prispa, ca element arhitectonic al lăcaşului de cult, a apărut în arhitectura noastră bisericească mai întâi ca un detaliu suplimentar, ca un loc de trecere, plasat înaintea uşilor de intrare. Acest spaţiu era şi este lipsit de valoare sacramentală. Cu timpul însă, acest element decorativ a început să capete şi alte conotaţii.
Prin dispunerea lui periferică, pridvorul, deşi este o zonă secundară a lăcaşului de cult, constituie un fel de „uvertură“ a marelui scenariu creştin, care se desfăşoară în Casa Domnului, unde are loc celebrarea liturgică. De aceea, în mod frecvent, pe peretele de la intrare, deasupra uşii bisericii, sunt pictate scene reprezentând raiul şi iadul, adică viziunea eshatologică. Asta înseamnă că prispa îl pune pe om în faţa unei răscruci fundamentale. Cel care a ajuns aici trebuie să aleagă între calea mântuirii şi cea a păcatului. Prispa devine, deci, un loc de decizie, un prag al opţiunii.
Cel care nu se hotărăşte să intre, rămâne aici, suspendat în „nehotărârea lui“ şi devine un om al pridvorului, un om al jumătăţilor de măsură, incapabil de a urca scara mântuirii, incapabil de a intra să participe la misterul liturgic. Rămâne, adică, într-un loc nici rece, nici cald, ci căldicel. Aceia sunt oamenii prispei, sau oamenii pridvorului.
Locul pomenilor
Aşadar, pridvorul nu e un spaţiu liturgic. El nu mediază întâlnirea dintre noi şi Hristos, ci e doar un loc al binecuvântărilor. În pridvor, lumea nu are acces la Taina Eurahistică, ci aşteaptă afară „pomana“ de la Dumnezeu cel Milostiv. De aceea, prispa sau pridvorul, în viziunea ortodoxă, e locul pomenirilor pentru cei răposaţi, unde se adună cei năpăstuiţi, ba chiar şi „cerşetorii“ de tot felul. Pridvorul bisericii devine locul de popas al sufletelor neputincioase, care aşteaptă aici să le vină „de-a gata“ pomana din cer, darul blagoslovit.
Biserica le dă acestora binecuvântarea ei, dar nu le deschide şi porţile mântuirii. Biserica îi lasă pe cei neputincioşi în tindă, nu-i leapădă şi nu-i osândeşte. Astfel, aceşti oameni rămân mereu „oameni de prag“, sufletele lor nu acced la spaţiul de taină din interior. Creştinul de prispă evită modelul eroic. Ba, pe mulţi dintre ei nu-i interesează ce se petrece în interior, nu participă în nici un fel la misterul liturgic din biserică. Rămânând în pridvor, ei nu capătă hrana euharistică, dar primesc apa sfinţită. Deci, duhul prispei tămăduieşte, dar nu mântuieşte.
De la milostenie la împărtăşire euharistică
Rugăciunea de binecuvântare cuprinde, de obicei, episodul înmulţirii şi frângerii pâinilor de către Hristos Domnul. Gestul lui Iisus a însemnat prima „pomană“ dată săracilor şi poate că lumea pridvorului stă sub semnul acestei parabole. Numai că, atunci când a făcut acea minune, Mântuitorul dăduse deja hrană sufletească mulţimilor. Aşadar, dacă pâinea dată în altar este eshatologică, pomana dată în pridvor este doar milostivă. Cea dintâi e hrana care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, cea de-a doua îi ostoieşte foamea trupului. Observăm aici accentul lumesc al creştinismului de pridvor. Omul care intră în biserică doar pentru a cere ajutor lui Dumnezeu rămâne, fatalmente, creştin de pridvor. Poate primi daruri fără să dea însă nimic în schimb.
Erminia filosofilor pictaţi în pridvor
Tot în acest spaţiu, de la intrare, găsim şi chipurile unor gânditori, ale unor filosofi, ale unor oameni înţelepţi, pe pereţii bisericii, drept urmare, ne putem întreba: ce trăsătură comună îi uneşte pe aceştia cu cohortele de nevoiaşi ai tindei? Aparent, nu vedem nici o legătură.
Cercetând însă cu mai multă luare aminte, vom găsi, totuşi, un punct comun: şi unii, şi alţii lipsesc de la întâlnirea euharistică, de la misterul liturgic, de la taina din altar. Ceea ce îi deosebeşte e mobilul aşteptării lor. Omul nevoiaş aşteaptă afară pomana binecuvântată, iar filosoful şi înţeleptul aşteaptă momentul inspiraţiei care să le lumineze fantezia. Ei nu vin la altar să-L vadă faţă către faţă pe Hristos, ci rămân în prag, acolo unde pot primi „pâinea săracului“, şi nu pâinea vieţii „ruptă din Trupul lui Hristos“.
Din perspectiva omului de afară, Dumnezeu este doar imaginat. El e doar închipuit. Inspiraţia vine doar ca „o pomană“, aşa cum cade bănuţul în mâna săracului. Şi trebuie să recunoaştem că sunt zile în care nimeni nu este milostiv cu cel sărac.
Cele două haruri ale pridvorului
Există deci două haruri la uşa bisericii: 1) Revelaţia - căpătată în interior prin misterul liturgic; 2) Inspiraţia - primită, ca „o pomană“ în pridvor. Această polarizare dezvăluie cele două ipostaze creştine: cultul şi cultura, ele se îngemănează, dar nu se identifică şi adeseori nu sunt nici măcar complementare. Prima e cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, a doua este o cunoaştere prin închipuire, prin imaginaţie. Forţa, menirea cultului este soteriologică, mântuitoare, pe câtă vreme forţa culturii e doar harismatică, ea putând uneori să oblojească sufletele aflate în pridvor.
Venind mai către noi, recunoaştem pe unii şi pe alţii, care, din poziţia de mânuitori ai condeiului, încearcă să inverseze sensurile şi rolurile, micşorând sau anihilând misterul din interior şi punând în prim-plan mentalitatea de pridvor. Stând picior peste picior, cu cafelele aburinde în faţă, ei încep să foarfece textele Scripturii, comentând, tălmăcind şi mai ales răstălmăcind rostirile Mântuitorului Iisus Hristos, după întinderea şi măsura minţii lor, susţinând că mesajul hristic nu mai poate fi accesibil decât celor din pridvor. Doamne, fii îngăduitor cu noi!
