Palatul nefericitei domniţe Ruxandra

„Straşnică şi vestită aşezare a fost aceasta în capitala Eşului! Priviţi, mă rog dumneavoastră, numai pereţii aceştia străvechi, cu tărie de cremene, duraţi doar din piatră, cărămidă şi var“. Păşind mărunţel dintr-o încăpere în alta, pe sub bolţile bizantine cu arcuri de catedrală, maestrul George Lesnea, abia intrat în noul sediu al revistei „Cronica“, prin ianuarie 1971, nu se mai sătura să cerceteze rotunjimile tavanelor de la parterul palatului Cantacuzinilor.

„Ehei, dacă ar vorbi zidurile acestea, ce de-a istorii ne-ar mai spune!“. Şi cum însoţitorii aşteptau cu urechile ciulite, parcă să audă glasul „chetrelor“ din bătrânele temelii, maestrul Lesnea a început să depene, încetişor, un fir de poveste, ţesându-l cu migală în urzeală de cronici, hrisoave şi legende.

Despre Mihai Viteazul care, în vara anului 1600 venind Iaşi cu armata sa, înfăptuia primii paşi în vederea Unirii celor trei ţări surori: Valahia, Moldova şi Ardealul. Despre vestitul său vistier, Andronic Cantacuzen, şi feciorii săi, Iordache şi Toma. Despre aplecarea lor către acei vitregiţi, precum cărturarul Miron Costin, rămas orfan în „ţară streină“ (Polonia) şi adăpostit în casa lui Iordache Cantacuzino, sfetnicul de nădejde şi cumnatul lui Vasile Lupu, prin Catrina Bucioc, soră cu doamna Tudosca, întâia nevastă a domnitorului.

Ajungând aici, maestrul şi-a dres glasul şi, rotindu-şi iscoditor privirile prin sală, a şoptit ca-n mare taină: „fiindcă veni vorba de înnemurirea lui Iordache cu domnitorul Vasile Lupu, ştiţi dumneavoastră, cinstiţi cronicari, ce mi-a spus o dată neobositul iscoditor al îngălbenitelor înscrisuri cancelăreşti, Gheorghe Ungureanu, directorul Arhivelor? Ei, aflaţi! Potrivit unui hrisov, pe locul ista al Cantacuzinilor a fost casa domniţei Ruxandra, fiica cea mică a lui Vasile Lupu. Şi cum domnitorii zideau casele din piatră fără moarte, ca acele de la Golia şi «Trei Ierarhi», mare parte dintr-această zidire îi aparţine, deşi în timp o mai fi fost restaurată şi modificată!“

Cum cei de faţă îl ascultau vrăjiţi, dorind să audă mai departe legenda străvechilor ziduri între care aveau a sălăşlui, iar cei mai vârstnici îşi trăseseră şi scaunele după ei, ieşind de prin birouri în marele hol, bădia le-a spus şi povestea puţin ştiută a nefericitei fete a lui Vasile Lupu, cu care soarta a fost amarnic de crudă, ca şi cu tatăl său, ctitorul bijuteriei din piatră de la „Sf. Trei Ierarhi“.

Părintele Ruxandrei, domnul Vasile Lupu, străduindu-se să îmbogăţească şi să înfrumuseţeze noua capitală a Moldovei şi construind mănăstirea sculptată şi aurită a „Trei Sfetitelor“ cu colegiu, tipografie şi baie publică, altă mănăstire, Golia, fiind în lucru, pe lângă aceea a „Sfântului Dumitru“ din Orhei (sfinţită în 1637), a stârnit pizma vecinilor hrăpăreţi şi, după o pătrundere a tătarilor pe la nordul ţării, coborând cu prăzi dinspre Lehia şi alungaţi de oastea Moldovei, aceştia au revenit prin 1650, aducând şi cazacii lui Bogdan Hmelniţchi. Năvălind pe neaşteptate, au ajuns, fioroşi, la marginea Ţutorii, înspăimântând curtea şi domnitorul, care a fost nevoit să se retragă în codrii Capoteştilor spre Neamţ, lăsând capitala la voia lor.

Punându-i foc, pârjolul nimicitor a cuprins şi biserica, tipografia şi şcoala.

Ca să scape de năvălitori, Vasile Lupu a trebuit „să le plătească multe pungi şi să făgăduiască pe Ruxandra de nevastă lui Timuş, feciorul hatmanului cazacilor“. Numai aşa ceambururile tătare s-au retras peste Nistru ducând cu ele „zeci de mii de robi, cirezi şi turme imense de animale şi bunuri jefuite din oraşe şi sate.“ (Al. Gh. Savu - „Vasile Lupu“).

Vasile Lupu a fost nevoit s-o dea lui Timuş pe Ruxandra

Vestită în tot răsăritul pentru frumuseţea ei, Ruxandra, fiica cea mică a domnitorului, născută pe la 1630, instruită la un colegiu mănăstiresc din Cracovia şi apoi la Istanbul (1645), unde a fost trimisă „zălog“, după cerinţa Porţii, şi lăsată pe seama sultanei Kiosem, femeie cultivată, ce conducea din umbră treburile padişahului (C. D. Gane - „Trecute vieţi de doamne şi domniţe“), avea mulţi pretendenţi.

Printre ei erau principele Sigismund, fiul voievodului Gheorghe Rakoczi al Transilvaniei, contele Potocki şi castelanul Cracoviei, prinţul Dimitrie Wisznowiecki, ultimul venit special la laşi, anonim, ca om de rând, s-o vadă, dar şi Timuş, fiul hatmanului cazacilor zaporojeni Bogdan Hmelniţki, care lupta în Ucraina pentru eliberarea de sub dominaţia poloneză.

Cum domnitorul ezita să îndeplinească dorinţa lui Timuş, după pârjolirea Eşilor din 1650, hatmanul i-ar fi trimis vorbă domnitorului că va veni feciorul în Moldova „cu mii de nuntaşi“ să-şi ia nevasta.

Neprimind ajutor nici de la turci, nici de la polonezi, părintele a fost nevoit să accepte căsătoria. Însoţit de vreo 3.000 de nuntaşi, un car de druşte şi 40 de care cu sare, pe la vreo 26 august 1652, Timuş a sosit la Iaşi.

Domnitorul a încercat să amâne nunta, în ultimul moment sperând chiar să-l oprească pe mire, cu ajutorul generalului polonez Martin Kalinovschi, rugat să-i taie calea, pentru a-i salva fiica, „singura bucurie a bătrâneţelor sale“, dar generalul a fost învins de cazaci lângă Vilniţa şi alungat (mai 1652). Vasile Lupu mai avea în Polonia o fiică, Maria, căsătorită cu prinţul polonez Radzvil, luteran, spre supărarea boierilor.

Deşi candidatul Timuş, după spusele cronicarilor, era puţin instruit şi-i plăcea „paharul“, Ruxandra, cunoscătoare a vreo trei limbi: poloneza, turca şi greaca, a acceptat măritişul, socotind că puternicul conducător al vecinilor ucraineni - vestiţi luptători ai vremii - va fi de ajutor iubitului ei părinte intrat în mari primejdii. Dorind liniştea ţării, spunea că Timuş e soţul hărăzit de soartă.

Duminică, 1 septembrie 1652, s-a petrecut nunta şi cununia sub turla bisericii „Sfântul Neculai“, zaiafetul întinzându-se şi în zilele următoare, iar pe 6 septembrie soţii au plecat spre Cehrin, la reşedinţa hatmanului din Ucraina. Acolo au rămas toată iarna, până prin aprilie 1653, când Timuş a plecat în ajutorul socrului de la Iaşi, atacat de oamenii lui Gheorghe Ştefan, un boier bogat, pretendent la domnie. După mai multe lupte, Vasile Lupu, cătrănit, s-a retras peste Nistru, la ginere.

Bogatul logofăt Gheorghe Ştefan, stăpânul unor întinse moşii pe valea Siretului şi a Bistriţei (unde avea şi conacul la Buciuleşti), fost om de încredere la curtea lui Vasile Lupu, strânsese trupe de la Rakoczi, principele Ardealului, şi de la Ioan Cazimir, craiul polon, ambii socotind duşmănoasă încuscrirea domnitorului cu războinicul Bogdan Hmelnitjki, conducătorul luptei de eliberare a Ucrainei de sub dominaţia poloneză.

În ultima bătălie, de la cetatea Sucevei (septembrie-octombrie 1653), unde domnitorul Vasile Lupu s-a refugiat cu soţia, doamna Ecaterina, şi copilul Ştefăniţă, ginerele Timuş a fost rănit la un picior de o schijă a tunului prinţului Dimitrie Wisznowiecki, rivalul la mâna Ruxandei, şi a murit peste câteva zile (în 18 septembrie), la un an de la nuntă.

La Suceava, doamna Ecaterina şi fiul ei, Ştefăniţă, au căzut prizonieri

Terminându-se proviziile, nemaiavând putere să reziste, cazacii lui Timuş au încetat lupta şi s-au deschis porţile, iar cetatea cu „doamna şi cu toata averea lui Vasile Vodă“ au căzut în mâinile rivalului (9 octombrie 1653).

Scurtând capetele apărătorilor cetăţii Suceava, Gheorghe Ştefan a luat averea căzută pleaşcă, pe doamna şi feciorul Lupului, ducându-i mai intâi la Roman, unde avea reşedinţa, şi apoi la moşia sa din satul Buciuleşti (Bogdana), unde i-a ţinut în robie cu chinuri aproape vreo cinci ani.

Retrăgându-se învinşi, cazacii au dus acasă trupul hatmanului Timuş. Atunci când i s-a adus acasă sicriul nefericitului ei soţ, Ruxandra avea probabil vreo 23 de ani şi născuse doi gemeni. Cernită, s-a retras în cetatea Râşcovului, pe malul Nistrului, devenită „cetatea Ruxandrei“, unde fostul pretendent Wisznowiecki, învingătorul de la Suceava, i-a tot trimis peţitori, fiind din nou refuzat.

Tânăra domniţă a preferat să-şi petreacă singură viaţa fără de noroc, plângând cu „lacrimile care curgeau ca un izvor,“ cum zice o legendă basarabeană. Mama ei vitregă, dar bună ca una adevărată, doamna Ecaterina, a doua soţie a domnitorului, era în robia lui Gheorghe Ştefan, iar tatăl său, Vasile Lupu, era închis la Istanbul.

Ea a scăpat de năvălitori fugind la curtea cuscrului, hatmanul Hmelniţki, după ajutoare, şi de acolo a plecat la tătari cu acelaşi scop, şi apoi la sultan. Peste vreo şase ani, când părintele său a reuşit să scape şi a fost aşezat în tronul Moldovei feciorul Ştefăniţă Lupu (1659-1661), Ruxandra a fost chemată la curtea din Iaşi. Cum nu a vrut să vină, pentru a o aduce acasă, Ştefăniţă a asediat cetatea Râşcovului, dar fără rezultat, căci porţile întărite nu s-au deschis, Ruxandra aflându-se, după unii, ostateca lui Iurie, celălalt fiu al hatmanului Bogdan Hmelniţki.

Târziu, după ce a murit şi Iurie, prin 1667, Ruxandra a închinat averea la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatoped, şi părăsind apoi Ucraina s-a întors acasă, având o moşie la Deleni, în districtul Botoşani, rămasă apoi Cantacuzilor, iar alta în Preuteşti, la vreo 15 kilometri de Târgu Neamţ, unde părintele avusese un conac.

Trecuseră aproape vreo 15 ani amari de la nefericita ei căsătorie, închinată Moldovei, şi avea doar 40 de ani.

Ruxandra, decapitată în Cetatea Neamţului

Prin a doua jumătate a anului 1686, au năvălit în Moldova trupele regelui polon Ioan Sobieski, cum spune Neculce în cronica sa: „În al doilea anu a domniei lui Cantemir, scoborâtu-s-au craiul Sobeţchie cu toată puterea sa, şi cu toţi hatmanii şi cu multe poghiazuri în toate părţile de nu rămânea loc neprădat şi nestrâcat.“

Ruxandra, înfricoşată şi bătrână, s-a adăpostit în Cetatea Neamţului cu nişte slujitori. Asediată de o ceată de războinici polonezi şi cazaci, a fost prinsă şi chinuită, faptă pomenită de Neculai Costin: „aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capu pre pragu cu toporu.“

La originea tragediei a fost bănuit vecinul de moşie Vasile Crupenschi, căruia, mai târziu, Vasile Cantacuzino, nepotul ei de drept, i-a cerut averea Ruxandrei. Medelnicerul Crupenschi cu joimirii (mercenari) moldoveni trecuse de partea lui Sobieski şi ajutase pâlcul de năvălitori ca să silnicească pe bătrâna doamnă la Cetatea Neamţului. De ce? O fi fost răzbunarea altui pretendent? Soarta, nemiloasă, a lăsat nelămurite tainele vieţii nefericitei domniţe Ruxandra a Moldovei, căreia Neculai Gane, Mihai Sadoveanu şi alţi scriitori i-au închinat romantice pagini.

Vechii ieşeni priveau înduioşaţi palatul din strada Alecsandri

De aceea, vechii ieşeni, când trec pe lângă palatul cantacuzinesc din strada Vasile Alecsandri îşi amintesc înfioraţi de cumplita ei tragedie şi-l privesc lung şi înduioşaţi. Ca şi atunci când se află la Kiev în preajma statuii hatmanului Bogdan Hmelniţki, din centrul oraşului, pe care o privesc întrebători, cerându-i parcă amănunte despre viaţa nefericitei lui nurori şi neuitata fiică a Iaşilor, pe care strămoşii i-o dăduseră în grijă. Pe vremuri, întâmplarea era evocată cu sârg excursioniştilor de ghizii români şi ucraineni.

Zărind pe chipurile unora dintre ascultători oarecare umbră de îndoială, maestrul Lesnea i-a privit mustrător şi a glăsuit apoi, şuguind:

„Cum, de bună seamă, unii par să nu creadă, eu îi poftesc să tragă o fuguţă la Serviciul de Sistematizare din clădirea judeţenei, lângă Palat (actualul sediu al Prefecturii) şi să cerceteze cu luare aminte ce scrie în dosarul monumentului istoric nr. 1555“.

Acolo, exista o evidenţă a monumentelor istorice ieşene aflate în atenţia vechiului serviciu de Sistematizare judeţean, în care era menţionată informaţia înscrisă şi în Repertoriul bibiliografic al monumentelor medievale din Moldova: „Casa Cantacuzino Paşcanu: sfârşitul secolului XVIII, după tradiţie construită pe locul caselor domniţei Ruxandra“.

Ascultătorii au făcut apoi cunoştinţă cu spiţa mai stufoasă decât o pădure a Cantacuzinilor despărţiţi în „Paşcani“ şi „Deleni“ (după locul pământurilor), cu aşezările lor din Moldova şi din târgul leşului, între care la mare rang era casa strănepotului Iordache Paşcanu, din colţul Uliţei Mari cu uliţa Sfântului Ilie, numită mai încoace strada Vasile Alecsandri.

Palatul acestuia, socotit pe la 1780 unul dintre cele mai strălucitoare şi mai bogate, cu încăperi mari, ce se deschideau într-o sală întinsă, plină de mobile scumpe, candelabre aurite şi divane acoperite de stofe şi de şaluri ţesute în fir de mătase, aur şi argint, găzduia, prin 1788, pe mareşalul prinţ Charles de Ligne, din serviciul împăratului austriac, dând prilej umblatului musafir să scrie că este „cartieruit într-unul din acele mai superbe palate pe care boierii le zidesc în gustul oriental“.

Nu mai puţin ospitalier avea să-l găsească, tot pe atunci, şi medicul Andreas Wolf.

Trecut de la tată la fiu, prin 1819, palatul a ajuns în stăpânirea lui Gh. Canta (tot Cantacuzino), mai târziu la Costache Paşcanu, iar în 1846, la vistiernicul Lascăr Paşcanu, care l-a lăsat urmaşilor săi, Constantin şi Alexandru.

După ce a rămas fără grădina din faţa clădirii, dinspre Uliţa Mare, pentru vestitele bolţi negustoreşti cu hrube nesfârşite şi uşi ferecate, prin 1896, şi-a pierdut şi vechea intrare fastuoasă din strada V. Alecsandri, datorită lărgirii străzii la vreo 8 metri faţă de cei 4 cât avusese.

De la Cantacuzini, în proprietatea Primăriei

Bâtrâna zidire a suferit, la sfârşit de veac, unele prefaceri. În vara anului 1896, arhitectul J. Marcovici a înlocuit zidul de cetate al ogrăzii cu un grilaj forjat, iar vechea terasă, cu un balcon de fier „pe două rezolituri alipite la casa mare“, schimbând astfel şi scara de intrare.

Retras la Salcea, judeţul Botoşani, în toamna anului 1910, ultimul proprietar, Alexandru Cantacuzino, a trecut palatul pe seama Primăriei oraşului Iaşi, vânzându-i-l.

Iar Primăria, rămasă pe drumuri după construirea Teatrului Naţional pe vechiul său loc, s-a mutat în palatul cantacuzinesc, începând de prin octombrie 1911, după ce se aciuase cu chirie în clădirea Poştei, de pe strada Cuza-Vodă.

Socotit neîncăpător pentru noile sale trebuinţe, după felurite reîmpărţiri, un primar a pus pe tapet totala prefacere a „ospelului comunal“, poftind pe marele arhitect Nicolae Ghica-Budeşti, şi el un cantacuzin după mamă, să-l transforme într-un măreţ edificiu, cu turnuri şi aripi încăpătoare, pentru cinci milioane de lei, împrumutate de la Creditul Urban. Proiectul, terminat prin iunie 1913, ca şi altul, din 1937, când s-au dărâmat faimoasele dughene din faţă, dându-i-se Primăriei vedere la strada Cuza-Vodă, asemenea şi altor planuri, din 1943, aveau să aibă aceeaşi soartă: rafturile arhivei. De fiecare dată au sărit ca arşi istoricii şi apărătorii bătrânelor zidiri.

„Aşa s-a făcut că Palatul Cronicarilor, cum îi zicea un mare iubitor de hrisoave şi legende, ce-i căuta începuturile pe vremea părintelui Cantacuzinilor, a ajuns în anii noştri şi-n mâinile D-voastră, cinstiţi gospodari şi cronicari de modă nouă,“ şi-a încheiat povestirea, mustind de voie bună, maestrul George Lesnea.

Auzind-o, autorul acestor rânduri a notat-o, a verificat prin arhive unele date şi socotind că nu trebuie pierdută - căci maestrul a păşit în lumea umbrelor în 1979 - o transmite mai departe.

Moştenit de revista „Cronica“ şi de gazeta „Opinia“, continuatoarea de după 1990 a cotidianului „Flacăra Iaşului“, în vara anului 1992, palatul a fost închinat Curţii de Conturi şi apoi preluat de fostul proprietar, Primăria, care-l cumpărase cu mari sacrificii.

În anul 1994 a intrat în ample şi complexe reparaţii, de restaurare şi consolidare a pereţilor cu plase de oţel, începând de la subsoluri, proiectanţi fiind inginerii şi arhitecţii Firtea Constantin, Dănăiţă Gabriela, Jitaru Mihai, Şluşaru Carmen, Crişan Aurel.

Cu prilejul reparaţiilor s-au eliberat şi fostele bolţi ale beciurilor, pline de moloz şi apă. Tencuielile fiind în totalitate rase, s-au putut observa bolţile uşilor şi ferestrelor, ce şi-au păstrat alura după sute de ani, cum îşi aminteşte inginerul Norbert Zilberman, unul dintre şefii şantierului, alături de ing. Al. Anghel, Chirilă Petrov şi Emil Găină.

Lucrarea fiind vara aceasta terminată, străvechiul palat este acum la dispoziţia tinerilor ce-şi întemeiază o familie, devenind, din anul 2006, elegantul sediu al Oficiului Stării Civile.