Parohia, mănăstirea şi catedrala azi

„Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul” (Apocalipsă 21, 10-11). Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române - adumbrit de Duhul Sfânt - ca anul mântuirii 2015 să fie dedicat şi închinat „Misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, în Patriarhia Română, ne-ar putea răpi mistic, precum pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan faptic şi în duh, „pe un munte mare şi înalt” al teologiei şi teologhisirii ortodoxe pe marginea acestui subiect inspirat, necesar şi atât de actual.

Apostolul iubirii sau ucenicul iubit al Domnului vede în Apocalipsă pogorârea cetăţii celei sfinte, a Ierusalimului Ceresc, învăluită în lumina slavei lui Dumnezeu, asemenea nestematei de mare preţ, limpede cum e cristalul; lumină în care şi noi, aici, pe pământ, am putea contempla, în acest an omagial, aura parohiei, nimbul mănăstirii şi slava catedralei, ca reflex al celor trei colibe, nefăcute de mână, dar gândite, dorite şi văzute de Sfântul Apostol Petru, pe Tabor, la Schimbarea la Faţă: coliba parohiei pentru Moise, coliba mănăstirii sau a sihăstriei pentru Ilie şi coliba catedralei pentru Hristos (Matei 17, 4) - Capul Bisericii (Efeseni 5, 23). Această icoană taborică a parohiei, mănăstirii şi catedralei azi o contemplăm ca fiind şi stând deasupra uşilor împărăteşti ale anului omagial 2015. După ea urmează alte prăznicare, cum ar fi: icoana parohiei zugrăvită de către Iosua, aflat jos în vale, în luptă cu amaleciţii, după trecerea Mării Roşii, şi icoana mănăstirii, transfigurată de către Moise, aflat în rugăciune, cu mâinile ridicate spre cer, ca preînchipuire a răstignirii lui Hristos pe cruce şi pentru biruinţa parohului Iosua, în lupta sa cea duhovnicească. Parohia, prin preoţi şi enoriaşi, este mereu în luptă duhovnicească cu amaleciţii patimilor, păcatelor, ispitelor, fărădelegilor, problemelor de tot felul şi situaţiilor diverse. Mănăstirea, sus pe munte, prin stareţ, egumen, duhovnic şi monahi sau monahii, este şi trebuie să fie mereu şi neîncetat răstignită în rugăciune, cu mâinile ridicate spre cer, prin slujire, ascultare, Ceasuri, Liturghii şi mai ales prin rugăciunea isihastă „Doamne Iisuse...” Astfel, mănăstirea ajută parohia, precum Moise pe Iosua (Exod 17, 8-16). Moise este egumenul, Aaron este preotul, iar Or este duhovnicul tainic al mănăstirii, amândoi ajutând braţele obosite ale egumenului şi toţi trei întărind sabia cea duhovnicească a parohului Iosua, din valea enoriei.
O altă icoană prăznicară a parohiei şi a mănăstirii azi ar putea fi zugrăvită de cei doi heruvimi de aur care străjuiau chivotul sfânt din cortul sfânt şi mai apoi din templul sfânt al catedralei: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra la chivot, iar în chivot să pui legea ce îţi voi da. Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Exod 25, 18-22). În chivotul cel de aur al Ortodoxiei, aripile heruvimului parohiei şi aripile heruvimului mănăstirii ocrotesc deopotrivă, apără, propovăduiesc şi mărturisesc - precum cele două trâmbiţe de argint de pe vremea lui Moise (Numerii 10, 2) - tablele legii Evangheliei lui Hristos, Potirul cu mana euharistică şi toiagul cel înflorit al preoţiei lui Hristos şi al succesiunii apostolice. După cum cei doi heruvimi de aur aveau feţele unul căte altul (Exod 25, 20), tot aşa şi chipul parohiei se transfigurează în faţa mănăstirii şi faţa mănăstirii la rândul ei radiază înspre chipul parohiei. „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Exod 25, 22). Prin urmare, şi astăzi, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, adică Dumnezeul treimic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Se descoperă omului contemporan şi lumii de azi între parohie şi mănăstire şi prin parohie şi mănăstire.

O a treia icoană biblică posibilă a parohiei şi mănăstirii azi ar putea fi înrămată de către cei doi stâlpi de aramă de la intrarea templului sfânt al lui Solomon, numiţi Iachin şi Boaz, de câte treizeci şi cinci de coţi înălţime fiecare şi cu câte o sută de rodii sculptate în vârf (II Cronici 3, 17), semn al altitudinii spirituale şi al rodirii şi frumuseţii duhovniceşti. Iachin şi Boaz, adică parohia şi mănăstirea, străjuiesc şi însoţesc drumul şi intrarea vameşului smerit din Evanghelie în templul sfânt al catedralei (Luca 18, 10-14).
Cea de-a patra icoană şi paradigmă biblică a parohiei şi mănăstirii azi ar putea fi cei doi Sfinţi ucenici Luca şi Cleopa, de pe drumul şi de la Cina din Emaus, care mergeau împreună cu Hristos Cel Înviat, dar necunoscut de ei, în seara Învierii (Luca 24, 13-35). Parohia şi mănăstirea azi merg neîncetat împreună cu Hristos în seara Sfintei Învieri, de la Ierusalimul biblic înspre Emausul eshatologic. Pe acest drum al Emausului eclesial, Hristos, Cel ce însoţeşte, binecuvântează, ocroteşte şi călăuzeşte prin Duhul Sfânt, atât parohia, cât şi mănăstirea, aprinde inima parohului Luca şi a egumenului Cleopa, vorbindu-le pe cale, peste veacuri şi prin veacuri, „în toate zilele” (Matei 28, 20) şi tâlcuindu-le Scripturile (Luca 24, 32), în duhul Sfinţilor Părinţi. Astfel, Hristos Cel mort şi Înviat şi Înălţat la ceruri, Care şade de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 55-56), este neîncetat cu parohia, şi cu mănăstirea, deopotrivă prezent şi atotprezent şi în parohie şi în mănăstire, descoperindu-li-Se întru slavă la Cina liturgică şi eshatologică din Emausul Catedralei cerurilor, rugat fiind neîncetat să rămână cu noi, „căci este spre seară şi ziua - cu zăduful ei - aproape a trecut” (Luca 24, 29). Hristos Cel Înviat frânge neîncetat pâinea, dăruindu-Se pe Sine ca Pâine a Vieţii (Ioan 6, 35) şi în parohie, şi în mănăstire; şi în prezenţa parohiei, şi în prezenţa mănăstirii, la Cina Sfintei Liturghii, pe care El, Cel Nevăzut, o săvârşeşte prin arhiereii şi preoţii văzuţi, ajutaţi de diaconi, în prezenţa sfinţilor îngeri, a tuturor sfinţilor şi înaintea tuturor credincioşilor.

Aura, nimbul şi slava catedralei

La rândul ei, aura, nimbul şi slava catedralei, eparhială, mitropolitană sau patriarhală, le vedem pe toate reflectate în imaginea vechi-testamentară a munţilor Sinai, Carmel şi Horeb; în paradigma templului lui Solomon din Ierusalim; în icoanele nou-testamentare ale Muntelui Fericirilor, Muntelui Tabor şi Muntelui Măslinilor, pentru ierarh, preoţi şi credincioşi, ca fii ai eparhiei; dar mai ales în lumina „limpede cum e cristalul” a cetăţii sfinte a Noului Ierusalim. Pe de o parte, am putea spune că parohia este pridvorul sau pronaosul, mănăstirea este naosul şi catedrala este altarul unei eparhii, sau parohia şi mănăstirea sunt „sfânta”, iar catedrala este „sfânta sfintelor” unei eparhii, precum în cortul şi în templul sfânt.

Subiectul meditaţiei noastre s-ar putea dezvolta teologic şi extinde contemplativ şi în felul următor: Moise şi parohia sa din pustiul Sinai, parohie care stă sub semnul rugului aprins al Revelaţiei, al stâlpului de foc al contemplaţiei şi al tablelor legii teologiei, nepierzând din vedere mana cerească a Cuvântului lui Dumnezeu şi apa izvorâtă din stânca harului lui Dumnezeu. Ca paroh, Moise îi scoate pe enoriaşi din robie, despărţindu-le cu toiagul Marea Roşie. Ca paroh, Moise îi odihneşte sufleteşte pe enoriaşi sub cei şaptezeci de finici de la Elim şi-i adapă duhovniceşte din cele douăsprezece izvoare profetice şi apostolice de la aceeaşi oază a Bisericii lui Hristos (Exod 15, 27). Ca paroh, Moise îi pregăteşte şi-i scoate pe enoriaşi întru întâmpinarea lui Hristos pe Sinaiul Bisericii, de unde le pogoară tablele legii evanghelice prin predici, cateheze, sfaturi, îndemnuri şi povăţuiri duhovniceşti. Tot ca paroh, Moise ridică cortul sfânt în mijlocul parohiei lui Israel, cu toate lucrurile sfinte, veşmintele arhiereşti şi preoţeşti şi obiectele liturgice, după ce mai înainte a sfărâmat şi va sfărâma neîncetat toţi viţeii de aur ai idolatriei şi rătăcirii de orice fel din parohie. În parohia lui Moise, pământul nu ezită să se deschidă şi să înghită pe toţi răzvrătiţii, potrivnicii şi adepţii eretici ai lui Core, sectanţi ai lui Datan şi schismatici ai lui Aviron (Numerii 16, 1-35). În parohia creştin-ortodoxă a lui Moise, neîncetat înfloreşte şi rodeşte toiagul preoţiei celei drepte a lui Aaron, cu rădăcinile mistice în Potirul preoţiei lui Melchisedec. În parohia lui Moise se aduce pe umeri strugurele din Eşcol de către Iosua şi Caleb (Numerii 13, 24-25), ca preînchipuire a lui Hristos, „Viţa cea adevărată” (Ioan 15, 1). Şi nu în ultimul rând, în parohia lui Moise se ridică şi se înalţă neîncetat icoana hristică a Şarpelui de aramă, înaintea credincioşilor, pe Crucea Golgotei, ca izbăvire şi mântuire - „prin ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2) - de muşcăturile şerpilor veninoşi. Făcând astfel, parohul Moise se va săvârşi în cele din urmă pe muntele Nebo, deplâns de enoriaşi treizeci de zile, după ce mai înainte s-a învrednicit să contemple minunata Ţară a Făgăduinţei, Canaanul de dincolo.

Despărţind Iordanul biblic - cu mantia Sfântului Ilie din braţele lui Elisei (IV Regi 2, 13-14), l-am putea contempla cu ochii cei duhovniceşti ai minţii pe Iosua, urmaşul lui Moise, şi parohia sa din Canaan, care presupune mai ales dărâmarea zidurilor Ierihonului păcatului, prin glasul trâmbiţelor sfinte şi oprirea Soarelui-Hristos şi a lunii Theotokos pe cerul parohiei sale (Iosua 10, 12-14). Ca paroh, Iosua mărturiseşte înaintea tuturor şi dăltuieşte în sufletul fiecărui credincios cuvintele sale devenite testament: „Iată, eu şi casa mea vom sluji Domnului, că Sfânt este!” (Iosua 24, 15). 

Lucrarea pastorală a lui Samuel, cel din urmă dintre judecători şi cel dintâi dintre profeţi, în parohia sa din Israel, stă şi va sta sub semnul pietrei de hotar de la Eben-Ezer: „Până aici Domnul ne-a ajutat!” (I Regi 7, 12), piatră care ne strigă cuvintele tânărului profet din cortul sfânt: „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă!” (I Regi 3, 10). Uns de către Samuel ca rege al lui Israel şi paroh, David alungă prin Psalmii harfei sale duhul cel rău de la Saul, precum ar trebui să facă orice preot cu Saulii din parohia sa, liniştindu-le şi limpezindu-le sufletul prin Spovedanie şi Sfântă Împărtăşanie, rugăciune şi tâlcuirea Evangheliei. Şi astăzi harfa lui David trebuie să cânte „cântările Sionului” în parohie, mănăstire şi catedrală, oricâte suliţe va zvârli Saul cel nevăzut împotriva „harfelor atârnate în sălcii” (Psalmul 136, 2).

Icoane şi paradigme ale mănăstirii

Schitul Sfântului Proroc Ilie de la pârâul Cherit, unde acesta a fost hrănit de către corbii lui Dumnezeu dimineaţa şi seara cu pâine şi carne (III Regi 17, 6), şi sihăstria sa din gura peşterii de la Horeb, unde Dumnezeu i-a vorbit în adierea blândă şi liniştită a Duhului Sfânt (III Regi 19, 9-14), sunt icoane şi paradigme ale oricărei mănăstiri întemeiate ca o cetate aflată pe munte (Matei 5, 14); iar pogorârea focului din cer peste jertfa sa de pe Carmel, înaintea poporului dus în rătăcire de către preoţii lui Baal şi ai Astartei, ar trebui să constituie esenţa oricărei lucrări duhovniceşti a preotului paroh şi duhovnic pe altarul de pe Carmelul parohiei sale (cf. III Regi 18, 36-39).

În pântecele cărţii prorocului Iona, descoperim atât icoana prorocului trimis de către Dumnezeu ca paroh şi profet în Ninive, cât şi statura bărbatului desăvârşit (Efeseni 4, 13), a pustnicului din coliba de la răsărit de Ninive, însemnate de cuvintele celei mai scurte predici din Biblie: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă!” (Iona 3, 4), dar cu cel mai puternic efect sau consecinţă: pocăinţa celor o sută douăzeci de mii de enoriaşi niniviteni, care nu ştiau să deosebească dreapta de stânga lor (Iona 4, 11). La umbra vrejului lui Iona, ca şi la umbra ienupărului Sfântului Proroc Ilie de la Beer-Şeba (Iona 4, 6-10; III Regi 19, 4-5), putem găsi adăpost duhovnicesc şi odihnă sufletească fiecare dintre noi. 

Parohia, mănăstirea şi catedrala azi şi-ar putea contempla rostul, menirea şi harul şi în alte icoane şi paradigme biblice, cum ar putea fi: schitul celor trei tineri din Babilon şi din cuptorul Babilonului (Daniel cap. 3); schitul Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan, cu hramul Epifaniei de la Botezul Domnului; parohia de pe Muntele Fericirilor; parohia de la înmulţirea pâinilor din pustie; mănăstirea celor trei colibe de pe Tabor, cu hramul Schimbării la Faţă; parohia apostolică din corabia de pe Marea Galileii, la care vine totdeauna Hristos pe valuri; mănăstirea apostolică de pe Muntele Măslinilor, şi mai presus decât toate parohia celor dintâi creştini din Ierusalim, de la Rusalii şi de după vindecarea slăbănogului de la Poarta cea Frumoasă a templului (Faptele Apostolilor cap. 2 şi 3). În schitul celor trei tineri din cuptorul Babilonului, întotdeauna se pogoară Fiul lui Dumnezeu, sub chipul Celui de-al patrulea, aducând roua cerului peste focul păgânilor pământului (Daniel 3, 24-25; Cântarea celor trei tineri 1, 25-26). Schitul Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan este mereu vegheat de porumbelul Duhului Sfânt şi luminat de cerurile deschise o dată pentru totdeauna. Parohia de pe Muntele Măslinilor stă sub semnul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, al celor nouă Fericiri, al rugăciunii Tatăl nostru şi al casei zidite pe stâncă (Matei 5-7). Parohia de la înmulţirea pâinilor în pustie stă sub semnul săturării mulţimilor cu pâinea aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu. Mănăstirea celor trei colibe de pe Tabor, ca lavră a tuturor mănăstirilor, stă sub semnul contemplaţiei luminii taborice şi al celor trei virtuţi teologice, fundamentale şi absolut necesare: credinţa lui Petru, nădejdea lui Iacob şi dragostea lui Ioan (I Corinteni 13, 13). Parohia apostolică din corabia de pe Marea Galileii stă sub semnul potolirii neîncetate a furtunilor inerente (Ioan 6, 18-21), a trezirii lui Hristos din corabia enoriei prin rugăciune (Marcu 4, 37-41), a umblării pe ape şi a ridicării oricărui Petru mirean din valuri (Matei 14, 23-33). Mănăstirea apostolică de pe Muntele Măslinilor, cu hramul Înălţării Domnului la cer, stă sub semnul pironirii ucenicilor cu ochii spre cer, în perspectiva aşteptării şi apropierii celei de A Doua Lui Veniri, pe norii cerului, cu slavă şi cu putere multă, ca să judece viii şi morţii (Faptele Apostolilor 1, 10-11).

Parohia celor dintâi creştini din Ierusalim, păstorită de Hristos şi condusă de Duhul Sfânt prin soborul celor doisprezece Sfinţi Apostoli, ajutaţi de cei şapte sfinţi diaconi, stă sub semnul limbilor de foc ale Duhului Sfânt de la Rusalii, având ca lucrare duhovnicească vindecarea tuturor slăbănogilor de la Poarta cea Frumoasă a templului, mărturisirea şi propovăduirea lui Hristos cu putere multă, rugăciunea cutremurătoare din Ierusalim (Faptele Apostolilor 4, 31), iar ca şi cheie de boltă revelaţia Sfântului Ştefan din sinedriu şi drept cunună descoperirea minunată de pe drumul Damascului, convertirea Sfântului Apostol Pavel, desăvârşită prin botezul primit prin Anania din Damasc şi căderea solzilor de pe ochi - ţintă şi scop al oricărei lucrări duhovniceşti a unui părinte cu ucenicii, enoriaşii sau fiii săi duhovniceşti (Faptele Apostolilor 9, 18). Parohia apostolică din Ierusalim, model, icoană şi paradigmă absolută pentru orice parohie creştină dintotdeauna şi de pretutindeni, pe lângă viaţa de obşte desăvârşită (Faptele Apostolilor 2, 42-47; 4, 32-37), dragostea frăţească, frângerea pâinii şi învăţătura apostolică, se defineşte şi se distinge, actualizându-se în vremea noastră şi prin convertirea şi botezul famenilor Etiopiei lumii, prin vindecarea tuturor bolnavilor - Eneas - din Lida, învierea tuturor Tabitelor din Iope, convertirea tuturor sutaşilor din Cezareea, având ca punct culminant pogorârea Duhului Sfânt peste cei care auzeau cuvântul în casa lui Corneliu Sutaşul, din gura de aur a oricărei predici rostite în duh apostolic şi patristic, ca supremă ţintă omiletică: „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul...” (Faptele Apostolilor 10, 44).

Exemplele ar mai putea continua cu parohia din Antiohia, „unde întâia dată ucenicii s-au numit creştini” (Faptele Apostolilor 11, 26), din Efesul Sfântului Timotei şi din Creta Sfântului Tit, din Atena Sfântului Dionisie Areopagitul, din Corintul lui Ştefanas, Fortunat şi Ahaic şi din Roma „Păstorului lui Herma”; la care s-ar mai putea adăuga cele şapte parohii sau biserici din Asia, destinatare ale celor şapte Epistole din Apocalipsă (cap. 2 şi 3), în oglinda cărora ne regăsim fiecare dintre noi: episcopi, parohi, egumeni sau duhovnici. 

Temelia este Hristos

Parohia, mănăstirea şi catedrala azi îşi au drept temelie pe Hristos (I Corinteni 3, 11) şi pe cei doisprezece Sfinţi Apostoli, precum zidul Noului Ierusalim (Apocalipsă 21, 14); iar zidul spiritual al fiecărei parohii, mănăstiri sau catedrale are tot douăsprezece porţi, precum douăsprezece mărgăritare, „şi la porţi doisprezece îngeri” (Apocalipsă 21, 12 şi 21). Prin urmare, fiecare parohie, mănăstire şi catedrală ar putea avea temeliile zidului cetăţii împodobite cu douăsprezece pietre scumpe, douăsprezece porţi de mărgăritare şi doisprezece îngeri păzitori!

„Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea [parohiei, mănăstirii şi catedralei azi] şi porţile ei şi zidurile ei” (Apocalipsă 21, 15), cuvinte care se regăsesc şi în alt context din sfânta carte a Apocalipsei: „Apoi mi-au dat o tres­tie, asemenea unui toiag, zicând: Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el” (Apocalipsă 11, 1). Prin urmare, în acest an omagial 2015, suntem cu toţii măsuraţi şi „cântăriţi” (Daniel 5, 27) - parohie, mănăstire şi catedrală, ierarhi, preoţi, egumeni, monahi şi monahii, enoriaşi şi credincioşi - de către trestia de aur a îngerului Domnului, care a cuprins şi transfigurat în ea trestia din Vinerea Patimilor (Matei 27, 29-30), şi anume: cât „aur, argint sau pietre scumpe” am zidit pe această temelie sau cât ne-am risipit întru deşertăciune, prin „lemne, fân, trestie...” (cf. I Corinteni 3, 12-13). Căci lucrul fiecăruia se va face cunoscut în ziua Domnului! Drept aceea, parohia, mănăstirea şi catedrala azi, respectiv toate parohiile, toate mănăstirile şi toate catedralele din Patriarhia Română s-ar putea asemăna, spre încununare, cu snopii fraţilor lui Iosif din visul acestuia: „Ascultaţi visul ce am visat: Parcă legam snopi în ţarină şi snopul meu parcă s-a sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au strâns roată şi s-au închinat snopului meu” (Facere 37, 6-7). În ţarina Bisericii Ortodoxe Române, contemplăm astăzi snopii tuturor parohiilor, mănăstirilor şi catedralelor, închinându-se, plecându-se şi făcând metanie snopului cetăţii celei sfinte a Noului Ierusalim din cer, care s-a sculat prin Învierea lui Hristos şi stă drept, de-a dreapta Tatălui, aşteptându-L şi noi, întru Parusie, Înviere şi Judecată!