Postul Crăciunului, tradiții, istoric, actualitate

Postul Crăciunului amintește de perioada de nevoință a patriarhilor, profeților și drepților Vechiului Testament în așteptarea lui Mesia. Această așteptare ia sfârșit prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Logosul Divin. Postul Nașterii Domnului are un caracter anamnetic. În al doilea rând, el pregătește oamenii pentru ca, nevoindu-se prin post și practicarea virtuților, să întâmpine vrednici pe Cel ce S-a născut în ieslea Betleemului, pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Postul nu reprezintă doar o abținere formală de la consumul de alimente, el are și un scop profund duhovnicesc. Despre post, Sfântul Isaac Sirul spune: „Este începutul nevoinței duhov­nicești, cununa celor ce se înfrânează, frumusețea fecioriei și a sfințeniei, strălucirea înțelep­ciu­nii, începutul vieții creștinești, mai­ca rugăciunii, izvorul înfrânării și al chibzuinței. El ne învață isihia și precede toate faptele bune”.

Postul Nașterii Domnului are o durată de 40 de zile. Conform părintelui profesor Ene Braniște, acest post mai amintește și de postul de 40 de zile al profetului Moise pe Muntele Sinai înainte de primirea Tablelor Legii. Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului are loc pe data de 14 noiembrie, când Biserica Ortodoxă prăz­nuiește un mare postitor și apărător al teologiei isihaste, Sfântul Grigorie Palama, care a și trasat învățătura despre energiile necreate. Postul se încheie în data de 24 decembrie, de prăznuirea Sfintei Cuvioase Mucenițe Eugenia, care a suferit moarte martirică în timpul împăratului Commodus.

Postul Crăciunului în vechime

Durata de 40 de zile a Postului Crăciunului a fost stabilită la Sinodul din Constantinopol din anul 1166 ținut sub președinția Patriarhului Luca Hrisoverghi. Acest fapt are motive pastorale, dar la mijloc a fost și dorința de a se uniformiza cultul Bisericii. Această uniformizare era cu adevărat necesară deoarece nu toți creștinii posteau la fel de aspru și pe aceeași durată de timp. Unii se nevoiau cu post aspru câte șase săptămâni, pe când alții alegeau un post ușor pe o durată de șapte zile.

În cadrul Sinodului de la Constantinopol s-au stabilit, de asemenea, și regulile de postire. Astfel, în timpul postului creștinii se abțin cu desăvârșire de la consumul de alimente de origine animală. Începând cu praznicul Vovideniei (Intrarea în biserică a Maicii Domnului), 21 noiembrie, dezlegări la pește vor mai fi în sâmbetele și duminicile de până la Crăciun, precum și la prăznuirea Sfântului Apostol Andrei - cel întâi chemat și a Sfântului Ierarh Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei. Dacă una dintre prăznuirile celor doi sfinți va pica miercurea sau vinerea, nu va mai fi dezlegare la pește, ci doar dezlegare la untdelemn și vin. Dezlegările la pește nu sunt o formă contemporană de înlesnire a perioadei postului, ci ele sunt legiuiri statornicite încă din vechime. Spre exemplu, zilele de dezlegare la pește amintite mai sus sunt menționate în canonul 20 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, precum și în Pravila cea Mare.

Din punct de vedere liturgic-tipiconal, perioada Postului Crăciunului se remarcă prin multele sale slujbe pentru sărbătorile „cu cruce roşie” şi „cu cruce neagră”, atât de folositoare sufletelor tuturor celor iubitori de har și binecuvântare. Începând cu 21 noiembrie, la Utrenie au debutat Catavasiile Naşterii Domnului - „Hristos Se naşte, slăviţi-L!…”. În ziua Ajunului se săvârşeşte, cu unele excepţii prevăzute de rânduiala tipiconală, Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare amintește de perioada catehumenatului din perioada paleo-creștină, când catehumenii se pregăteau prin post aspru pentru a primi Taina Botezului și prima Împărtășanie.

Colinde și daruri, tradițiile Crăciunului

O tradiție foarte frumoasă a Postului Crăciunului este oferirea de daruri și bunuri materiale celor aflați în nevoi deoarece postul trebuie îmbinat cu faptele bune. Nu întâmplător în mijlocul postului este prăznuit Sfântul Nicolae, care, pe lângă lupta dârză pe care a purtat-o cu erezia lui Arie (secolul al IV-lea), este recunoscut și ca un mare filantrop care nu de puține ori a sărit în ajutorul celor aflați în nevoi. În semn de evlavie față de acest mare sfânt al Bisericii, poporul român dreptcredincios i-a dedicat chiar și un colind prin care este rezumată măreața personalitate a Sfântului Nicolae: „Îndreptător în credință/ Ajutor în suferință...”. Pornind de la faptele Sfântului Nicolae, în parohiile din cuprinsul Bisericii Ortodoxe sunt demarate acțiuni de ajutorare a celor aflați în nevoi prin organizarea de acțiuni social-filantropice.

„În murmur de colinde și-n arome tainice de brad Îl așteptăm pe Hristos, Pruncul Sfânt, Cel Ce tainic vine nu doar în peștera Betleemului, preschimbând-o în palat, ci și duhovnicește, în ființa celor pregătiți a-L primi. Postul Crăciunului a fost rânduit înaintea slăvitului praznic tocmai ca să ne curățim sufletele pentru emoționanta întâlnire dintre Creator și creatură.” O altă frumoasă tradiție specifică acestui post este mersul cu colindul. Astfel, pe întreg cuprinsul țării, în toate zonele există obiceiul mersului cu colindul. Acest obicei practicat de creștini de toate vârstele are ca temă centrală Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Despre acest frumos obicei marele compozitor român Mihail Vulpescu afirma următoarele: „Simți fiorul de sfințenie ce vine de departe de prin veacuri și trece din casă în casă și din suflet în suflet”.

Despre colindele românești frumos mărturisește Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Această iubire nesfârșită și mai presus de înțelegere a lui Dumnezeu pentru oameni a inspirat opere de artă, literatură și muzică, atât cultă, cât și populară. Una din expresiile cele mai vii ale felului în care poporul român a cântat iubirea lui Dumnezeu pentru oameni se regăsește în colinde. «Ce vom aduce Ţie, Hristoase? ­Fiecare din făpturile cele zidite mulţumire aduc Ţie: îngerii cântarea; cerurile steaua; magii darurile; păstorii minunarea; pământul peştera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioară» (Cântare la Naşterea Domnului). Colindele românești sunt un memorial și o prelungire a Liturghiei și a slujbelor de Crăciun auzite în Biserică. Ele sunt «aur, smirnă și tămâie, izvorâte din inimi și purtate pe buze, ca daruri și ofrande aduse Pruncului Iisus»”.

Mersul cu icoana Nașterii

Un alt obicei de anvergură specific Postului Crăciunului este tradiția mersului cu icoana de către preot în parohii. Această tradiție ne este prezentată, atât în sens mistagogic, cât și liturgic, de către părintele profesor Lucian Petroaia, care afirmă: „Mersul cu icoana este ritualul liturgic prin care se vesteşte în toate casele, tuturor creştinilor, apropierea praznicului Naşterii Domnului Iisus Hristos. Această tradiţie misionar-liturgică se menţine şi astăzi, în aproape toate zonele ţării, şi se constituie într-o temă ce ar trebui studiată aprofundat din punct de vedere istoric, liturgic, misionar. Intrarea icoanei în casele creştinilor semnifică intrarea Domnului Hristos în «casa sufletului». Acest ritual este, practic, o ierurgie prin care se aduce vestea Naşterii Domnului şi se binecuvântează viaţa creştinului, acolo, în spaţiul ambiental intim: casa unde omul vieţuieşte. Ca orice slujbă a Bisericii, şi această ierurgie are rădăcini biblice. Purtând icoana în case, preotul se aseamănă îngerilor (Luca 2, 13-14) şi păstorilor (Luca 2, 15-18, 20), care au adus întregii lumi vestea despre naşterea lui Mesia, în Betleemul Iudeii, precum fusese scris (Isaia 7, 14; Miheia 5, 1). Prin imagine sacră, icoana Naşterii Domnului «consemnează» fidel şi definitiv, într-o sintetiză teologică de mare forţă, momentul major, unic şi sfinţitor din iconomia mântuirii: Întruparea Fiului lui Dumnezeu”.

Postul Crăciunului este un drum duhovnicesc pe care creș­tinul îl duce, asemenea magilor, spre a-L întâmpina pe Pruncul Hristos în ieslea din Betleem. Este o perioadă de adâncă medi­tație, iar starea lăntrică a omului este menținută atât prin post și fapte bune, cât și prin atmosfera creată de colindele cu temă hristică, precum și de vizitele pastorale ale preoților din această frumoasă perioadă. În această perioadă, creștinii trebuie să înțeleagă că postul nu înseamnă înfometare, ci un echilibru care să sature și pe cel sărman.