Ce sunt colindele, ce origine, ce vechime și ce răspândire au? Colindul e un „gen de cântec ritual străvechi cu funcție de urare, de felicitare, practicat în timpul sărbătorilor de iarnă (24 decembrie - 6 ian
Robul care a adus mântuirea pentru mulți
Dascăl neîntrecut al pocăinței și al filantropiei, ierarh înțelept și bun liturghisitor, om de carte și de arte, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (aprox. 1640/1650-1716), Mitropolit al Ungrovlahiei (1708-1716), reprezintă una din cele mai importante personalități care au trăit în Țările Române, a cărui viață mistică și publică ne-a fost doar parțial descoperită de sub vălul smereniei sfântului de pronia lui Dumnezeu.
Cuvintele Mitropolitului Antim împodobesc de mai bine de trei veacuri nu numai gândirea credincioşilor creştini ortodocşi şi slujirea liturgică în Biserica noastră naţională, ci şi limba română literară - cel mai cuprinzător tezaur al sufletului românesc. Această limbă a neamului a introdus‑o Sfântul Antim în slujbele liturgice, căutând să facă accesibile oamenilor tainele cunoașterii și slujirii lui Dumnezeu, taine care până la el erau rostite preponderent în limbile slavonă și greacă. Cercetătorii care au studiat îndeaproape calităţile limbii utilizate de ilustrul mitropolit au ajuns la concluzia comună potrivit căreia Sfântul Antim poate fi numit pe drept cuvânt ctitor al limbii liturgice româneşti şi fondator al limbii române literare.
Dar strălucirea Sfântului Antim Ivireanul nu se oprește în interiorul granițelor Țării Românești. Cu ajutorul financiar al Sfântului Constantin Brâncoveanu, voievodul Țării Românești, tipărirea de cărți în limbile popoarelor ortodoxe cucerite de turci (greci, slavi - bulgari și sârbi -, arabi, georgieni) a fost principala sa lucrare de sprijinire a Bisericii celei prigonite în spațiul din estul Europei și din Asia Mică. Pentru aceasta îl putem numi, ca și pe dascălii Bisericii din veacul de aur (al IV‑lea) al teologiei creștine, „stâlp al Ortodoxiei”.
Despre originea sa georgiană vorbește însuși Sfântul Antim când se semnează pe cărțile tipărite de el: „Antim Ivireanul”, sau „Antim, georgian de neam”, sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”, precum și în pisania bisericii Mănăstirii Tuturor Sfinților, ctitorită de el. De asemenea, câțiva contemporani adeveresc originea sa georgiană: ucenicii săi Mihail Iștvanovici, Gheorghe Radovici și Dionisie Floru, cărturarii greci Mitrofan Gregoras și Gheorghe Hrisogon din Trapezunt, precum și secretarul domnesc, italianul Anton Maria Del Chiaro.
Neatestată documentar, data nașterii sale nu o cunoaștem. Estimările cercetătorilor, pe baza singurei mărturii a Sfântului Antim, ne oferă anii 1640‑1650 ca perioadă aproximativă a nașterii sale1.
O veche tradiție orală locală afirmă că locul nașterii și al copilăriei sale este localitatea Ude (situată în regiunea Meskheti din sudul provinciei Samtskhe, aproape de granița cu Turcia), pe atunci mare și dezvoltată, având o biserică veche din secolul al XII‑lea și o școală. Numele lui de familie ar fi Khurtsidze, familia sa fiind veche și aristocratică, lucru care i‑a și permis să aibă acces la o educație intelectuală, artistică și tehnică. Din acest orășel Ude, care devenise un fel de centru regional, bande de hoți locali furau adesea tineri și tinere și‑i vindeau apoi turcilor care veneau în târgul de sclavi de pe valea râului Vardzia să aleagă și să cumpere robi pentru diverși boieri otomani.2 Numele lui de botez era Andrei3, iar numele părinților săi după trup4 sunt Ioan și Maria. De la ei, Andrei-Antim a primit atât viața, cât și buna educație creștină, pentru care le‑a rămas recunoscător mereu5.
„Rob cu însușiri atât de rare...”
Anton Maria Del Chiaro afirmă că Mitropolitul Antim a fost „sclav în tinereţe”6, iar ucenicul său Mihail Iștvanovici arată că tânărul Andrei a fost răpit din sânul familiei de către unii compatrioți de‑ai lui care l‑au vândut turcilor și așa a fost el scos din țara sa natală.7
Del Chiaro spune că Antim „era dăruit cu însuşiri atât de rare, încât ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”8, „pe care, având în vedere influenţele orientale georgiene, în broderii şi ornamentaţii, se poate să le fi învăţat chiar încă înainte de a cădea rob”9, adică din copilărie și tinerețe. Datorită acestor talente, tânărul Andrei a fost vândut ca „un mărgăritariu scump, legat cu aur”, nu într‑un anonimat de turmă.
Că a fost luat rob de turci (nu de perși) ne‑o dovedește și „aversiunea pe care a avut‑o, de‑a lungul întregii sale vieți, față de Poarta Otomană și (asta) explică în parte afinitatea lui față de poporul român, care era asuprit de aceeași tiranie”10. Nu știm exact cât timp a stat el rob printre turci, însă tot analogia cu Iosif („de multe ori cu cei robiţi şi legaţi s‑au arătat slobozirea, şi descoperirea mântuirii a mulţi”) ne face să înțelegem că tânărul Andrei nu a stat puțină vreme, ci câțiva ani buni (10‑15).
Călugăr cu metania la Sfântul Mormânt
Deși nu se știe precis când, probabil pe la anii 1680‑1685 (pe când avea 30‑40 ani), Andrei Ivireanul a fost eliberat din robie prin răscumpărare (plata unor bani) de către Patriarhul Dosithei Notara al Ierusalimului, care l‑a luat ucenic apropiat și l‑a tuns în monahism cu numele Antim. Faptul că a devenit călugăr aghiotafit (cu metania la Sfântul Mormânt) este confirmat de Patriarhul Hrisant Notara, nepotul lui Dosithei, într‑o scrisoare11 din decembrie 1709 destinată sfetnicului Ianache Văcărescu. Fără să dea alte detalii de timp și spațiu, Patriarhul Hrisant Notara scrie: „Cel de faţă, kyr Antim, care fiind [răs]cumpărat cu banii12 Sfântului Mormânt şi primindu‑şi libertatea de la răposatul [Dosithei], scriind noi scrisoarea sa de iertare”13. Tot în scrisoarea către Ianache Văcărescu, Patriarhul Hrisant mai scrie referitor la Antim: „A plecat de la metania lui”, „a dezertat de la Sfântul Mormânt”, „apostat de la metania lui”, „prietenul aghiotafit”14. Această repetiție arată limpede faptul că Andrei-Antim Ivireanul a primit tunderea în monahism și metania de călugăr la Sfântul Mormânt din Ierusalim15, fiind hirotonit ieromonah de Patriarhul Dosithei Notara16.
La Cetățuia din Iași învață graiul românesc
Pregătirea istorică, literară, teologică și științifică17 a Mitropolitului Antim, precum și limba greacă folosită de el ne conduc la ideea că el a avut parte de o pregătire intelectuală sistematică și pe aceasta a putut‑o dobândi fie în mediul cultural al Patriarhiei din Constantinopol18 (unde și Patriarhul Dosithei a înființat în anul 1680 „vestita bibliotecă a Metocului Sfântului Mormânt”19), fie într‑o mănăstire grecească (din Imperiul Otoman sau din Țările Române).
Deci în toată această perioadă de ședere în Imperiul Otoman, fie ca rob, fie ca om liber, Andrei-Antim și‑a dezvoltat, precum Iosif în anii robiei lui, multe din darurile (cunoaștere teologică și științifică, limbi străine: turca, araba, greaca) și deprinderile sale artistice. Deși nu a fost ușor pentru sufletul lui să suporte umilințe, suferințe, invidii și orgolii, dorul de părinți, de țară și de Biserică, totuși, prin aceste grele experiențe, Dumnezeu l‑a întărit în smerenie și răbdare, pregătindu‑l pentru misiunea de a fi păstor al credincioșilor și propovăduitor al mântuirii aduse de Domnul nostru Iisus Hristos.
Monahul Antim a venit mai întâi la Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași (probabil împreună cu Patriarhul Dosithei, în primăvara lui 1686)20, unde a început să învețe limba română și slavonă sub îndrumarea starețului Macarie ieromonahul, căruia i‑a și succedat la egumenie și căruia Antim îi poartă o veșnică recunoștință21. Însuși Hrisant Notara menționează că ieromonahul Antim „a fost egumen la Cetăţuia, la Iaşi”22. Faptul că a fost mai întâi în Moldova ni‑l confirmă și prezența în primele cărți românești tipărite de Antim (Evangheliarul greco‑român din 1693 și Psaltirea din 1694) a câtorva fonetisme moldovenești (Dumnezău, Dumnezăire, dumnezăesc, dumnezăești, sînguri, puțînă)23 la care el avea să renunțe mai târziu.
Se poate avansa și ipoteza că în vara lui 1686, Antim l‑a întâlnit pe Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, de la care a preluat și râvna pentru tipărirea de cărți în limba poporului, spre folosul cât mai multor credincioși.
La îndemnul (porunca) Patriarhului Dosithei Notara al Ierusalimului, Antim (deja ieromonah) a venit apoi în Țara Românească (după vara lui 1689) pentru a lucra la împlinirea planului Patriarhului Dosithei de a apăra Ortodoxia prin tipărirea cărților de cult și de cultură creștină, inițiativă susținută material mai ales de domnitorul binecredincios Constantin Brâncoveanu. Hrisant Notara menționează în scrisoarea către sfetnicul Ianache Văcărescu: „Și, văzându‑l iscusit, iarăşi prin voinţa răposatului stăpân [Dosithei] am vorbit cu kyr Mitrofan, episcopul Buzăului, să îl înveţe tipografia, târguindu‑se să îi plătim şi două sute de groşi (și astfel, datorită nouă, a venit acolo [la București] şi a devenit cunoscut şi a ajuns cel ce este acum)”24.Deci Antim a devenit ucenic‑tipograf al Episcopului Mitrofan(fost Episcop al Hușilor și viitor Episcop de Buzău, cel care a tipărit Biblia de la București în 1688) și și‑a desăvârșit meșteșugul tiparului25 deprins la Iași. Nu știm precis când, dar aici, la București, ieromonahul Antim l‑a întâlnit prima oară pe Constantin Vodă Brâncoveanu și între ei s‑a înfiripat o relație de adâncă prețuire reciprocă, după cum menționează Mihail Iștvanovici în Prefața Evhologhionului din 1706: „Aici în ţara noastră nu ca acel eghiptenesc Farao, ci cel blând aseamene lui David, Prealuminatul zic şi înălţatul nostru Stăpân şi Domn Ioann Constandin B. B. Voevod aflându‑te, şi văzându‑te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându‑ţi ascuţita minte, te‑au aflat vreadnic şi iscusit...”26
Bucureștiul devenise atunci centrul Ortodoxiei
Faptul că Antim îl socoate mereu pe domnitorul Constantin Brâncoveanu binefăcătorul său27, iar pe Mitropolitul Teodosie îl pomenește ca părinte ocrotitor ne dovedește că amândoi au avut încredere în el, l‑au iubit încă de la început, de aceea l‑au și susținut nu doar la tipărirea cărților, ci și la avansarea pe cele mai înalte trepte și răspunderi eclesiale (stareț, episcop și mitropolit). De asemenea, și Patriarhul Dosithei l‑a valorificat pe Antim la maximum, tipărind în grecește cărți teologice foarte importante. Bucureștiul devenise atunci „centrul Ortodoxiei, deunde cărţile puteau pleca atât spre Grecia, cât şi spre sudul sau estul slav sau spre răsăritul ortodox grec, arab şi georgian”28.
Pentru viaţa sa duhovnicească sporită, oglindită şi în activitatea sa tipografică și culturală, Antim ieromonahul a fost mai întâi numit stareț al Mănăstirii Snagov în vara anului 1694, apoi a fost ales Episcop al Râmnicului la 16 martie 1705, iar la 22 februarie 1708, Episcopul Antim a fost înscăunat Mitropolit al Ungrovlahiei (conform dispoziției testamentare a predecesorului și ocrotitorului său, Mitropolitul Teodosie Veștemeanul), de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului.
Dar Sfântul Antim s‑a dovedit nu doar un bun tipograf, cleric și predicator, dar și un bun chivernisitor al bunurilor bisericești în perioadele sale de stareț al Mănăstirii Snagov (1694‑1701), Episcop la Râmnicu Vâlcea (1705‑1708) și Mitropolit al Țării Românești (1708‑1716). Despre lucrarea sfinţitoare şi creatoare a Mitropolitului Antim al Ţării Româneşti, ca săvârşitor şi iconom al Tainelor dumnezeieşti şi al podoabelor Bisericii, dau mărturie atât creştinii înşişi (care L‑au primit pe Mântuitorul Hristos din mâinile lui) - bisericile vii, dar şi icoanele, sculpturile în lemn şi în piatră, bisericile şi mănăstirile construite sau restaurate de el în eparhiile Râmnicului și Bucureștilor.
Traducerile cărţilor bisericeşti de cult şi de cultură din limba greacă şi tipărirea lor în limba română reprezintă, de asemenea, o altă lucrare prin care Sfântul Antim Ivireanul a îmbogăţit viaţa Bisericii Ortodoxe Române, noi folosind astăzi în mare parte aceleaşi formule şi expresii liturgice precum le‑a lăsat el. Deşi aveam şi alte traduceri în limba română ale Liturghierului, de exemplu cea a Mitropolitului Dosoftei al Moldovei (care era român) din 1679, în liturgica românească s‑au păstrat termenii şi formulele liturgice și literare ale Sfântului Antim. Rugăciunile Împărate ceresc, Tatăl nostru, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul (pentru cei adormiţi) şi Crezul, ca şi alte rânduieli din Liturghier şi din Molitfelnic, păstrează şi astăzi formulările Sfântului Mitropolit Antim.
Note:
1 ‑În cele două scrisori de apărare ale sale către Constantin Brâncoveanu, din 13 ianuarie și 3 februarie 1712, Mitropolitul Antim îi cere milă domnitorului pentru „bătrâneţile mele şi neputinţele ce am”, deci putem înțelege că în 1712 Antim era înaintat în vârstă și sub povara bolilor și a neputințelor. Dacă presupunem că avea cam (60 -) 70 ani, vârsta medie a bătrâneții, atunci putem presupune că s‑a născut pe la anii 1640 (‑ 1650). Anul 1650 (acceptat până acum ca an de naștere al Sfântului Antim) nu este confirmat de nici un document istoric, ci reprezintă doar o ipoteză formulată prima oară de Teodor Cerbuleț (în 1939) și propagată apoi de majoritatea cercetătorilor.
2 ‑Conform discuției noastre din luna iunie 2015 cu Mitropolitul georgian Theodor de Akhaltzikhe.
3 ‑Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Editura Viaţa Românească, Iași, 1929, p. 152.
4 ‑După cum găsim în pomelnicul său personal pe care l‑a scris în Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților.
5 ‑Facem și remarca aceasta: dacă‑i trece pe pomelnic la Sfânta Liturghie, atunci înseamnă că părinții lui erau botezați creștin‑ortodox, deși locuiau într‑o țară aflată sub presiunea și chiar persecuția musulmană.
6 ‑Anton Maria Del Chiaro, op. cit., p. 67.
7 ‑„Precum oarecând, din purtarea grijii dumnezeieşti, preafrumosul Iosif, prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu părinte), ca acolo să fie păzit spre hrana vremii celor şapte ani ai foametii întru folosirea a multe noroade, iar mai vârtos pentru norodul cel credincios, adică pentru tatăl lui Israil. Aşa acea purtare de grijă dumnezeiască, şi pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, întru vindere oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă. (…) O, minune, şi dumnezeiasca purtare de grijă şi descoperire, cum de multe ori cu cei robiţi şi legaţi s‑au arătat slobozirea, şi descoperirea mântuirii a mulţi!” - Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, aflat la Biblioteca Academiei Române, Fondul de Carte românească veche, cota 150A, f. 2v‑3. Vezi și Gianina Picioruș, Antim Ivireanul, avangarda literară a paradisului, Editura Teologie pentru azi, București, 2010, pp. 17‑18.
8 ‑Anton Maria Del Chiaro, op. cit., p. 153.
9 ‑Gianina Picioruș, op. cit., p. 18.
10 ‑Mihail‑Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei. Teză de doctorat, Bucureşti, 1969, p. 11.
11 ‑Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, Editura Basilica, București, 2014, pp. 41‑63.
12 ‑Banii Sfântului Mormânt proveneau în cea mai mare parte tot de la domnitorii români care făcuseră nenumărate danii, deci iată că Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă nepătrunsă de mintea omului, a rânduit ca Antim să aducă roadele cele mai multe pentru poporul român, dovedindu‑și prin aceasta recunoștința și râvna pentru cei care l‑au ajutat și susținut.
13 ‑Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 49‑50. Născut la 1663, Hrisant Notara nu putea fi un copil când a redactat scrisoarea de iertare, deci acest lucru, presupunem noi, s‑a petrecut în vara lui 1685, când Patriarhul Dosithei Notara a fost la Ierusalim cu ocazia renovării Mănăstirii „Sfântul Sava” și a mănăstirilor georgiene din Țara Sfântă. Acest eveniment era o ocazie de întrunire la Ierusalim a mulţi georgieni, moment în care s‑ar fi întâlnit Patriarhul Dosithei cu Andrei Ivireanul, pe atunci încă rob la o familie de dregători turci, unde a deprins și limba arabă.
14 ‑Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 54, 56, 60, 63.
15 ‑Această ipoteză este credibilă și datorită faptului că, la finalul vieții, Mitropolitul Antim a fost condamnat de un Sinod al Patriarhiei Ecumenice la exil pe viață la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, mănăstire care aparținea juridic de Sfântul Mormânt.
16 ‑Spunem asta deoarece în urma „dezertării de la Sfântul Mormânt” și a integrării lui Antim în Biserica românească, în ascultarea deplină de Mitropolitul Teodosie (credem că în 1694, când a fost numit egumen la Snagov), Patriarhul Dosithei (care se considera un „hipermitropolit” și dorea grecizarea Bisericii românești) ar fi vrut „după canoane ale sfintelor sinoade și după dreptul bisericesc să‑l caterisească” (Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 54‑55).
17 ‑Așa cum reiese din frumoasele expuneri ale Chipurilor Vechiului și Noului Testament, unde Antim prezintă nu numai persoane și evenimente biblice, ci și personalități și învățături din lumea profană.
18 ‑Deși majoritatea cercetătorilor susțin, fără temeiuri documentare, că Antim a stat vreme îndelungată la Patriarhia din Constantinopol, noi avansăm ipoteza că Antim a stat doar câteva luni (cel mai probabil între toamna lui 1685 și primăvara lui 1686), misiunea lui prioritară fiind de a deprinde și promova tiparul, iar aceasta o putea face doar în Țările Române, unde existau tipografii.
19 ‑Dumitru Stăniloae, Viața și activitatea patriarhului Dosithei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești. Teză de doctorat în teologie, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1929, p. 22.
20 ‑Cf. arhim. Irineu Delidimou, „Introducerea” cărții „Istoria Patriarhilor Ierusalimului împărțită în 12 cărți“, Editura Vasilios Rigopoulou, Tesalonik, 1982, p. XVIII.
21 ‑Fiind trecut pe pomelnicul Mănăstirii Tuturor Sfinților, alături de părinții lui Ioan și Maria și de Mitropolitul Teodosie al Țării Românești.
22 ‑Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, p. 53. La 18 iulie 1689 este atestat, într‑un contract de vânzare‑cumpărare, printre martori, „egumenul de Cetățuie, Antim” - Ioan Caproșu, Documente referitoare la istoria orașului Iași, Volumul II. Acte interne (1661‑1690), Editura Dosoftei, Iași, 2000, p. 580, Documentul 658.
23 ‑Cf. Gianina Picioruș, op. cit., p. 18.
24 ‑Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, p. 52.
25 ‑În prefața Eortologhionului tipărit la Snagov în 1701, Antim Ivireanul scria cu smerenie despre vocația sa principală: „Deci eu, fiindcă nu am și altă putere spre ajutorul aproapelui
decât ocupațiunea tipografiei, n‑am lipsit și nu voi lipsi vreodată ca să folosesc, după putința mea, pe frații în Hristos ai mei, tipărind deosebite cărți de suflet folositoare și mântuitoare” - Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri,
pp. 151‑152.
26 ‑Lucrul acesta este evidențiat de Doru Bădără în Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII‑lea și începutul secolului al XVIII‑lea, Editura Istros, Brăila, 1998, p. 113.
27 ‑„al mieu de bine făcător și milostiv stăpân” în Prefața Psaltirii din 1694.
28 ‑Gianina Picioruș, op. cit., p. 39.