„Să ne întâlnim la poarta raiului!“

Ieroschimonahul Paisie Olaru este unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ai mănăstirilor nemţene din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Un om sărac din punct de vedere material şi nu foarte învăţat, dar bogat în har, blând, răbdător, smerit. Părintele Paisie Olaru vorbea cu Dumnezeu şi cu oamenii din suflet, întotdeauna cu multă dragoste. A căutat o viaţă întreagă „un colţişor de rai“, dorinţă şi rugăciune pe care le exprima pentru fiecare credincios care venea la el: „Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!“.

Părintele Olaru, părintele povăţuitor al multor suflete, s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani. A primit la botez numele de Petru şi a fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Olaru, Ioan şi Ecaterina, doi oameni simpli, dar cu multă frică de Dumnezeu. La fel ca fraţii săi, copilul Petru a primit o educaţie în bună creştere duhovnicească.

Părintele Ioanichie Bălan, unul dintre marii duhovnici ai Mănăstirii Sihăstria, în primul volum al ediţiei „Convorbiri duhovniceşti“, a surprins imaginea părinţilor, a satului natal, a copilăriei părintelui Paisie, despre care el însuşi a vorbit: „Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni, şi se ruga cu glas tare, să auzim şi noi. Zicea ca preotul «Domnului să ne rugăm!» şi se bătea cu pumnul în piept. Cât despre mama, aceasta le spunea de multe ori copiilor: „Măi băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine!“.

Mai apoi, la bătrâneţe, părintele Paisie a evocat, cu multă sensibilitate, într-o scrisoare, imaginea celei care i-a fost „mămuca dragă“: „Parcă o văd cu ochii minţii cum în braţe mă ţinea şi mă învăţa de-ale credinţei. Draga mea, mămuca mea! Că nimic nu e mai scump pe acest pământ decât numele de mamă! Ea pe mine m-a născut şi m-a crescut până să-mi dau seama. Ar fi trebuit să o iubesc mai mult şi să o pomenesc mereu şi pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu“. (Garoafa Coman, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, pp. 24-25)

Peregrinările prin lume şi drumul călugăriei

După ce a terminat cele trei clase la şcoala primară din sat (atâtea clase se făceau atunci), tânărul Petru a mers la armată şi a participat la Primul Război Mondial. În 1918, s-a întors cu bine de pe frontul din Ungaria şi a primit ca răsplată din partea statului 5 hectare de pământ pe care le-a dăruit fraţilor săi. În anul 1921 a ales viaţa monahală şi a hotărât să meargă la Schitul Cozancea, Botoşani, unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani.

„Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!“, spunea părintele într-o convorbire cu arhimandritul Ioanichie Bălan, în vara anului 1984 .

Urmând şirul anilor şi al datelor cronologice, la 9 iunie 1922 Petru a fost tuns în monahism şi a primit numele de Paisie. A urmat o perioadă de câţiva ani buni petrecuţi în linişte, într-o pădure, unde şi-a construit o chilie mică cu paraclis de lemn, în care se ruga neîncetat, noaptea citind Psaltirea, se nevoia cu posturi până seara şi îngrijea de părinţii bolnavi din mănăstire. În tot acest timp a crescut pe lângă sine câţiva ucenici aleşi, printre care şi pe arhimandritul Ilie Cleopa.

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a primit Taina Preoţiei, pentru ca mai apoi să fie numit stareţ al Schitului Cozancea. După ce aproape un an a fost egumen la mănăstirea botoşăneană, dorul de viaţa pustnicească i-au îndreptat paşii duhovnicului, în 1948, spre Mănăstirea Sihăstria, din Neamţ. Timp de patru ani s-a nevoit la Mănăstirea Slatina, din Suceava, tot ca duhovnic, cât timp stareţ a fost arhimandritul Ilie Cleopa, după care a stat jumătate de an la Schitul Rarău, episod povestit de însuşi părintele Paisie în 1984: „Am stat închis o săptămână. Apoi egumenul m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat şi mi-a zis: «Eşti un vas mic şi gol! Mai stai în chilie încă o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii»“. Am mai stat o săptămână şi sâmbăta, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că nu am viaţă duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui“.

În primăvara anului 1953, Părintele Paisie s-a întors la Sihăstria, unde a trebuit să ţină piept persecuţiei împotriva monahismului din anii 1959-1964. Ca urmare a acestor contexte istorice, mănăstirea a rămas fără stareţ şi fără părintele Cleopa, care s-a retras pentru a treia oară în munţi. Astfel, bătrânul duhovnic Paisie s-a văzut lipsit de slujitori, cu toată greutatea apăsându-i pe umerii, însă cu multă rugăciune, răbdare şi blândeţe a reuşit să aducă liniştea duhovnicească în mănăstire, în sufletele membrilor oştii, a clericilor, călugărilor, mirenilor care veneau din ce în ce mai mulţi la Spovedanie.

„Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“

După ce, în 1964, situaţia de la Sihăstria s-a îmbunătăţit vizibil, ieroschimonahul Paisie Olaru a plecat iarăşi în căutarea liniştii şi a singurătăţii, pe care le-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla (1972-1984). Aici a continuat rugăciunea neîncetată, la care s-au adaugat privegherea necontenită, postul şi înfrânarea. Dormea foarte puţin şi săvârşea zilnic rânduiala celor şapte Laude în biserică. Când se întorcea de la Utrenie, unde era nelipsit, se îndrepta spre chilie şi zicea: „Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“. Uneori adăuga: „Daâ ce ai în ea?“. Şi tot el răspundea: „Ce a pus fiecare, aceea are“. Odată, ucenicii l-au întrebat care sunt acei doi cai, iar părintele Paisie le-a răspuns: „Smerenia şi dragostea, căci cu acestea se ajunge cel mai uşor la mântuire“.

Se întâmpla ca deseori, noaptea, părintele să le aducă aminte ucenicilor de moarte: „Vai, vai, moarte nemiloasă, tu pe toţi îi scoţi din casă, de-i om tânăr, de-i bătrân, tu pe toţi îi scoţi în drum“.

Îşi iubea mult fiii duhovniceşti - călugări, mireni, clerici şi ierarhi -, pe care îi primea la rugăciune şi la Spovedanie la orice oră din zi şi din noapte. Avea darul cunoaşterii gândurilor. Primul sfat pe care îl dădea era rugăciunea: „Rugaţi-vă! Rugaţi-vă din toată inima! Rugaţi-vă cât mai mult lui Dumnezeu. Să nu ne lenevim, că mare război dă diavolul ca să nu ne rugăm. Rugăciunea cu simţire şi cu lacrimi ne uneşte cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor“.

„Răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“

În anul 1986 părintele s-a întors în obştea Mănăstirii Sihăstria şi în urma unei fracturi la piciorul drept a rămas imobilizat în chilia sa multă vreme. Ca şi cum atâta suferinţă nu era de ajuns, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi, iar auzul a începe să îi scadă tot mai mult. Nu a renunţat şi nu s-a lăsat descurajat de boală. Mărturisea pe oricine venea la scaunul său de Spovedanie şi a fost prezent până în ultimele clipe ale sale în viaţa obştii şi a credincioşilor cu sfaturi şi îndemnuri.

Pe câţiva ucenici îngreunaţi de povara încercărilor, părintele Paisie i-a sfătuit: „Să ştiţi că Dumnezeu, pe care îl iubeşte îl ţine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe minte şi înşelăciunea lumii să-i câştige sufletul. Aşadar, suntem datori să primim cu dragoste aceste încercări şi să-I mulţumim Domnului pentru toate“. Sfaturile pe care le dădea mai des erau: „Să ne rugăm ca să ne dea Domnul răbdare, că cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“. Uneori zicea: „Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“.

„Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor...“

Un alt sfat pe care îl dădea părintele Paisie era: „Când ieşi de aici şi te întorci în lume, să-ţi păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, dar să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă priveşti şi nu intri în cele ale lumii este ca şi cum te-ai murdări de praf - te scuturi şi mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli repede haina sufletului, că altfel eşti pierdut“.

După Spovedanie, părintele spunea o rugăciune de binecuvântare: „Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze; Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în rai, cu drepţii, să vă primească! Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia, şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor! Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo, un colţişor de rai le rânduieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.

Liniştirea sufletelor

Părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, care a descris în chip minunat, ca şi părintele duhovnic Cleopa, viaţa şi nevoinţele părintelui Paisie, îşi aminteşte: „La despărţire, părintele Paisie adresa obişnuitul său salut: «Să ne întâlnim la uşa raiului!». Unii dintre ucenici îl întrebau: «Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa raiului?». Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe: «Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până aici este greul! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Uşa milostivirii deschide-o nouă...» şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea, în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Buneivestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, «acoperământ şi grabnică ajutătoare»“.

„Din aceste scurte întâlniri cu părintele Paisie, multe suflete s-au liniştit, multe întrebări fără răspuns au fost dezlegate, mulţi călugări şi credincioşi s-au luminat văzând blândeţea, liniştea, smerenia şi înţelepciunea părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea, rugăciunea de taină şi lacrimile ajungeau până în inimile oamenilor“, spune arhimandritul Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, într-o evocare cuprinsă în cartea „Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta raiului“ (Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

„S-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă l-a păstrat în inima sa, ca pe o arvună…“

În zorii zilei de 18 octombrie 1990, la vârsta de aproape 94 de ani, părintele Paisie Olaru s-a mutat în lăcaşurile cereşti.

Slujba înmormântării, de sâmbătă, 20 octombrie, a adunat la un loc mii de ucenici, călugări şi mireni, în frunte cu un mare sobor de preoţi, condus de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a rememorat ultima întâlnire cu părintele Paisie: „Cea din urmă întâlnire cu preacuvioşia sa a fost după instalarea noastră ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Am venit aici împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. ş…ţ Fără nici un însemn arhieresc, ca simpli preoţi, am mers să cerem binecuvântarea părintelui duhovnic Paisie. S-a bucurat când a aflat că suntem aproape de patul dânsului. Eu am îngenuncheat să iau binecuvântare la începutul unei sarcini grele şi în acelaşi timp sfinte şi mari, aceea de arhipăstor sufletesc al eparhiei. Deodată am observat că lângă mine era şi Patriarhul ţării, tot în genunchi, cerând binecuvântare de la unul dintre cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre Ortodoxe. Ne-a binecuvântat pe amândoi cu obişnuita sa binecuvântare care era plină de dragoste părintească şi ne-a spus şi nouă: «Dumnezeu să vă dăruiască un colţişor de rai!».

Ei bine, cred că secretul acestei binecuvântări a lui, ca Dumnezeu să ne dăruiască un colţişor de rai, stă în faptul că el însuşi s-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă îl păstra smerit şi tainic în inima sa, ca pe o arvună…“.

„Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi“

După 40 de zile, săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur, în chilia părintelui Paisie. De oboseală, a aţipit puţin în genunchi şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând. Ucenicul, întristat, i-a sărutat crucea şi mâna şi l-a întrebat: «De ce plângi, părinte Paisie? Te doare ceva?». Iar el i-a răspuns: «Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic.... Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump raiul şi tare este greu de ajuns la rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei»“ (arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Trinitas, 1993).

▲ Chipul duhovnicului „cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţară, din ultimele decenii“

Părintele Cleopa Ilie (1912-1998) spunea despre părintele Paisie: „Aşa era părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucură. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari.

La Spovedanie nu era prea aspru la canoane, că ţinea cont de aşezarea sufletească a fiecăruia şi era blând cu toţi, precum spunea Sfântul Efrem Sirul: «Chipul aducerii la pocăinţă este numai al blândeţii». Cu iertarea, cu răbdarea şi blândeţea lui a câştigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alţii“.

Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) mărturisea şi el despre despre părintele Paisie că „cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi, mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi smerenia unită cu blândeţea prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă. Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu l-au făcut cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti, fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii...“.

Părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, dă câteva detalii despre nevoinţele ieroschimonahului Paisie, cum că mânca foarte puţin - şi mai ales mâncăruri de post -, gândind că „nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem totdeauna conştiinţa şi mintea curată, ca rugăciunea noastră să poată ajunge la cer!“. De asemenea, se odihnea puţin şi îi plăcea să lucreze în livadă sau în grădină, locuri în care, după cum spune părintele Oanele, „lucra pentru a uita păcatele auzite la Spovedanie“.

Întotdeauna părintele Paisie amintea de părinţii plecaţi la Hristos, înaintaşii săi, şi zicea: „De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvârşită dragoste unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în mila şi bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în veşnica viaţă“.

Părintelui Paisie îi plăcea adesea să spună capitolul al treisprezecilea din Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“.