Sfântul Banatului

Biserica prăznuieşte la 15 septembrie pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei, moment ce ne oferă posibilitatea de a restitui câteva repere din viaţa acestui sfânt al Banatului şi despre viaţa monahală din Banat, extrase dintr-un interviu cu Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului.

În galeria ierarhilor de seamă ai Banatului se remarcă figura Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, plină de lumina Duhului Sfânt şi care a fost mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, „podoaba ierarhilor, izbăvirea credincioşilor şi lauda prea frumoasă a Timişoarei“, cum este amintit în acatistul închinat lui. Figura Sfântului Iosif predomină monahismul bănăţean încă din secolul al XVII-lea, reprezentând pentru credincioşii bănăţeni idealul sfinţeniei locale.

„Sfântul Banatului s-a născut în partea de sud a Dunării, din părinţi creştini. La vârsta de 15 ani s-a retras din viaţa lumească şi a intrat în monahism, mai târziu stabilindu-se la Sfântul Munte Athos, un loc cu totul deosebit pentru Ortodoxia noastră, cu multe mănăstiri şi călugări. Aici sfântul, în lume numit Iacov, a vieţuit ani îndelungaţi silindu-se întru cele ale desăvârşirii. În această perioadă, neavând un ierarh al lor, creştinii din părţile Banatului şi-au îndreptat gândul spre acest călugăr de la Sfântul Munte. O delegaţie de credincioşi din părţile Banatului s-a dus la Muntele Athos şi a cerut acestui călugăr binecuvântat de Dumnezeu, Iosif, să vină în părţile noastre de ţară şi să le fie păstor credincioşilor de aici. Astfel, Sfântul Iosif a păstorit ca ierarh al Banatului trei ani, din 1650 şi până în 1653. Simţindu-se neputincios, din cauza anilor şi a vârstei, s-a retras la Mănăstirea Partoş, unde a mai trăit trei ani, apoi s-a dus la Domnul. Acesta este sfântul pe care noi îl cinstim în aceste zile. El s-a remarcat prin faptul că a dus o viaţă curată şi bineplăcută Domnului, iar când a fost ierarh în Timişoara a făcut bine la toţi cei care au avut nevoie de sprijin material şi spiritual. Aceste două mari calităţi le-a avut cel care a devenit sfântul nostru al Banatului, dorinţa de viaţă curată şi voinţa de a face numai bine semenilor săi“, a precizat Înaltpreasfinţitul Nicolae Corneanu.

Viaţa sfântului este plină de minuni pe care acesta, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, le-a săvârşit asupra celor aflaţi în neputinţe şi nevoi. De amintit este minunea pe care sfântul a făcut-o pentru oraşul Timişoara, când un incendiu a cuprins o mare parte a localităţii de atunci. „Izbucnind acel mare incendiu, Sfântul Iosif s-a rugat Bunului Dumnezeu să ajute a fi stins. Atunci s-a pornit o ploaie mare care a stins focul, iar mulţi oameni au fost salvaţi de flăcările nimicitoare. Exemplul pe care Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş ni l-a lăsat este vrednic de urmat şi e bine ca şi noi să ne străduim să ducem o viaţă curată şi să ne ferim de orice păcat. Poate că nu ne vom retrage toţi ca el la o mănăstire sau la Muntele Athos, dar putem să ducem o viaţă curată oriunde am fi pe acest pământ, trăind întru virtuţile pe care ni le-a recomandat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar cea dintâi virtute şi cea mai mare este a avea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Doar aşa putem să fim încredinţaţi că împlinim voia Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“, a mai specificat Înaltpreasfinţia Sa.

Viaţa monahală în Banat

Românii din Banat au fost supuşi schimbărilor şi ororilor războaielor, locurile acestea fiind nu de puţine ori teatrul unor scene de luptă, precum cele între otomani şi habsburgi, care au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor şi au creat multe greutăţi Bisericii de aici. „În Banat nu avem multe mănăstiri, chiar obişnuim să spunem că în Ardeal şi Banat numărul acestor aşezăminte monahale sunt puţine şi punem aceasta pe socoteala unor împrejurări istorice. Legăm acest fapt de perioada de după 1700, când habsburgii doreau să atragă la catolicism pe toţi românii, oferindu-le acestora drepturi politice, sociale şi culturale. Realitatea a fost că după 1700 aceştia au găsit în mănăstiri focare de rezistenţă, care au apărat credinţa ortodoxă, motiv pentru care au fost distruse. Tot în această perioadă, Biserica Ortodoxă Română a fost pusă sub administraţia Bisericii sârbe. Aşa a fost politica Imperiului Habsburgic şi în felul acesta zeci de mănăstiri bănăţene, spun documentele, au dispărut. Ulterior, când a existat posibilitatea refacerii mănăstirilor, procesul de reorganizare a vieţii monahale a mers foarte greu. Chiar şi în ultimii zeci de ani, în ciuda faptului că am trecut prin dificultăţile perioadei comuniste, mănăstirile au reînceput să se reorganizeze, cum este cazul Mănăstirii Timişeni, înfiinţată în 1946. Între anii 1958 şi 1960, aşezământul monahal a fost desfiinţat şi a devenit sediul unei gospodării agricole, iar vieţuitorii ei au fost obligaţi să-l părăsească. Când am avut posibilitatea am refăcut şi am dezvoltat complexul monahal mai mult decât ceea ce a fost înainte, dovadă şi starea foarte bună de azi a mănăstirii. În anul 1994, Arhiepiscopia Timişoarei s-a divizat şi a fost reînfiinţată Episcopia Caransebeşului, unde există mănăstirile Vasiova, Călugăra, schiturile de pe Muntele Mic, Semenic, Piatra Scrisă, Bogâltin ş.a. În Arhiepiscopia Timişoarei amintim pe lângă Mănăstirea Timişeni şi mănăstirile Izvorul Miron (Româneşti), Săraca, Partoş, precum şi cele mai noi: Cebza, Petroasa, Morisena, Fârdea, Dobreşti“, a mai arătat Înaltpreasfinţitul Părinte Nicolae.

„Fuga de lume, dar nu de lumea oamenilor“

După Revoluţia din 1989, foarte mulţi tineri, dornici de cunoaşterea lui Dumnezeu şi de a trăi autentic valorile creştinismului ortodox, se retrag în mănăstiri. Calitatea vieţuitorilor mănăstirilor creşte, mulţi tineri intelectuali aleg a se retrage din lume, pentru a-l găsi în liniştea chiliei pe Dumnezeu. „La prima vedere pare curios ca să existe oameni, bărbaţi şi femei, care să părăsească viaţa obişnuită, viaţa de societate şi să se retragă în singurătate. Acest fenomen nu este doar în religia creştină, ci el se regăseşte şi în alte religii, precum în budism, hinduism, islamism ş.a. unde există călugări şi mănăstiri. În lumea credinţei sentimentul religios este o constantă. Îmi vine în minte filozoful Voltaire, care mai mulţi ani din viaţă s-a exprimat ca fiind necredincios. Însă rămâne de discutat acest ateism al lui. El spunea că necredinţa este un fel de neputinţă a omului. Omul normal este un om credincios, dar printre credincioşi sunt unii oameni mai zeloşi, oameni cu un ideal religios mai pronunţat şi care simt nevoia unei slujiri deosebite, a unei dăruiri desăvârşite faţă de Dumnezeu, aşa după cum arată Mircea Eliade în cartea «Nostalgia Originilor», unde vorbeşte despre nostalgia omului credincios după desăvârşire. Deci, observăm că există credincioşi care simt nevoia să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu. Şi acest ideal al slujirii lui Dumnezeu unii oameni îl simt mai puternic. Apropierea de Dumnezeu se realizează prin lupta împotriva păcatului, iar oamenii şi-au dat seama că pot realiza mai bine acest deziderat în singurătate. De aceea s-a şi spus că una din caracteristicile monahismului este fuga de lume, dar nu de lumea oamenilor, ci de lumea păcatului“, a mărturisit Înaltpreasfinţitul Nicolae.

Modul autentic de închinare lui Hristos

Monahismul este oastea Bisericii, ostaşii care îşi dau viaţa pentru Hristos zi de zi prin tot ceea ce fac şi gândesc. Dacă în primele secole ale creştinismului aveam martiriul sângelui, azi spunem că monahismul este tot un martiriu, pentru că monahul luptă cu omorârea propriilor patimi. Şi pentru nevoitorul care îşi ia în serios mântuirea, viaţa duhovnicească chiar este o luptă pe viaţă şi pe moarte. „Este foarte curios că în creştinism, monahismul a apărut mult mai târziu, din jumătatea a doua a veacului al III-lea, după anul 250. În tot acest interval de timp creştinismul a existat fără călugări. În primele veacuri creştine, orice credincios avea încă foarte vie amintirea persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Creştinii aşteptau venirea a doua a lui Hristos pe pământ. De aceea trăiau într-o aşteptare foarte virtuoasă. Ştiind că Iisus va veni foarte curând, creştinii duceau o viaţă curată, cât se poate mai departe de orice fel de păcat. Şi fiecare creştin ce dorea să se dăruiască desăvârşit lui Hristos o putea face expunându-se la sacrificiul total. Era perioada persecuţiilor contra creştinilor, când oricine mărturisea că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, era condamnat la moarte. În această ambianţă de aşteptare a lui Hristos nu s-a simţit nevoia unei alte forme de a te desăvârşi, de a te curăţi de păcate şi a urma lui Hristos. Cu timpul creştinii şi-au dat seama că a doua venire nu va avea loc imediat. Viaţa creştină a dobândit un temei mai organizat, creştinismul devine o religie licită în Imperiul Roman, mulţi aderă la noua credinţă în masă, iar calitatea vieţii creştine scade. De aceea s-a simţit nevoia trăirii desăvârşite în Duhul Sfânt, iar unii creştini s-au deosebit în acest fel de marea masă, recuperând modul autentic de închinare lui Hristos. Primii creştini, ca şi cei de azi, doreau să fugă de lumea păcatului şi să ducă o viaţă desăvârşită. Viaţa societăţii în primele veacuri creştine reprezenta viaţa societăţii romane aflată în disoluţie. A trăi pe vremea aceea în societate însemna a trăi într-o viaţă unde te pândeau foarte multe tentaţii spre păcat. Aşa că cei care doreau o viaţă desăvârşită s-au retras în pustie. Aici s-au organizat primele comunităţi monahale şi primele mănăstiri creştine. Este o virtute a călugărilor şi călugăriţelor pentru că au această forţă sufletească de a părăsi viaţa obişnuită, cu comodităţile ei şi de a îmbrăţişa un alt mod de a trăi realitatea lui Dumnezeu. Bărbatul şi femeia care renunţă la viaţa obişnuită şi îmbrăţişează viaţa monahală cred că merită toată atenţia şi preţuirea. E vorba de oameni cu o mare forţă sufletească, ce pot să părăsească viaţa obişnuită şi să se retragă în singurătate şi să-şi dăruiască existenţa lor urmării lui Hristos prin asumarea celor trei voturi monahale: al sărăciei - într-o lume ahtiată după bogăţii de tot felul -, al fecioriei, pentru că lumea este înclinată spre plăceri fizice, chiar anormale, şi votul ascultării, întrucât trăim într-o lume care nu mai ascultă de nimeni şi de nimic. De aceea călugării pot fi un model pentru noi şi este de folos să-i apreciem. Acesta cred poate constitui şi în viaţa noastră, a celor care nu ne retragem în singurătate, un exemplu bun de urmat“, a mai precizat Înaltpreasfinţia Sa dr. Nicolae Corneau, Mitropolitul Banatului.