Sfântul Dionisie Areopagitul, teologul erosului divin

Personalitatea Sfântului Dionisie Areopagitul este înconjurată de o taină ce oglindeşte întreaga sa operă. A scrie despre un sfânt precum Dionisie este o provocare de a ieşi din tine însuţi şi a te pătrunde de lumina tainică a cunoştinţei de Dumnezeu iubitoare. Cele nouă cete angelice pe care el le-a ierarhizat cel dintâi între scriitorii patristici, distincţia între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile sale necreate, cunoaşterea catafatică (afirmativă) şi apofatică (negativă) sunt iluminări ale unei teologii unice a diafanului, de care ne împărtăşim astăzi şi noi, pe cât ne este cu putinţă.

Sunt multe controverse legate de viaţa Sfântului Dionisie Areopagitul. Tradiţia ne spune că s-a născut în Atena, din părinţi păgâni. Ulterior, s-a iniţiat în arta filosofiei şi ar fi întreprins chiar o călătorie în Egipt, unde a purtat discuţii formatoare cu înţelepţii vremii. De asemenea, s-a întâlnit cu Apostolul Pavel, fiind de faţă la intrarea acestuia în Areopag, unde Apostolul l-a propovăduit pe Iisus Hristos Răstignit şi Înviat. La întrebarea lui Pavel: "Pe care Dumnezeu cinstiţi voi?", Dionisie ar fi enumerat numele unor zeităţi greceşti: Cronos, Afrodita, Zeus, Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis, dar şi pe cel al "Necunoscutului Dumnezeu", căruia îi era închinat un altar. Întrebat de Pavel cine este acest Dumnezeu necunoscut, Dionisie a răspuns: "Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul Care va împărăţi cerul şi pământul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit". Convertindu-se la creştinism, Dionisie are experienţa întâlnirii mistice cu Dumnezeu, care, împreună cu revelaţia din Sfintele Scripturi şi Tradiţie, constituie fundamentele teologiei sale. La sfârşitul primului secol creştin, Dionisie se mută la Domnul, primind sfârşit mucenicesc (Vieţile Sfinţilor, 3 octombrie).

Viaţa Sfântului Dionisie şi Corpusul Areopagitic

Alţi autori, începând cu renascentistul Lorenzo Valla (1405-1457) şi până în zilele noastre, au contestat faptul că Dionisie ar fi autorul Corpusului Areopagitic, afirmând că acesta ar fi vieţuit în secolul al V-lea sau al VI-lea. De asemenea, opera sa ar suferi o influenţă puternică neoplatoniciană, provenind de la Plotin (205-270) şi Proclos (412-485), întrucât limbajul folosit abundă în noţiuni şi termeni specifici filosofiei şi misticii neoplatonice. Dionisie resemnifică însă vocabularul şi conceptele preluate, pentru a exprima realitatea experienţei creştine.

Mai nou, pr. Gheorghe Drăgulin a lansat teza că autorul Corpusului Areopagitic este monahul scit (daco-roman din Dobrogea), Dionisie Exiguul, însă discuţia rămâne deschisă. Din opera lui Dionisie s-au păstrat patru lucrări (Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre numirile dumnezeieşti, Teologia mistică) şi zece epistole.

Cele nouă coruri angelice

Dionisie este cunoscut mai ales ca fiind primul scriitor patristic ce a ierarhizat îngerii în nouă coruri sau cete. Prima treaptă, cea mai apropiată de Sfânta Treime, este alcătuită din Tronuri, Heruvimi şi Serafimi. Stăpâniile, Domniile şi Puterile fac parte din ceata a doua. Iar Îngerii, Arhanghelii şi Începătoriile reprezintă cel de-al treilea ordin angelic. Numele evreiesc de serafim se referă la "cei ce ard" sau "încălzesc", "Heruvimii cu ochi mulţi" simbolizează bogăţia cunoaşterii. Tronurile împărtăşesc deopotrivă calitatea de a încălzi şi preaplinul înţelepciunii. Această primă treaptă de fiinţe celeste se bucură de o cunoaştere a lui Dumnezeu neintermediată de nimic.

Domniile arată caracterul liber de orice supunere sau "înălţimea nerobită şi liberă de toată dorinţa după cele de jos". De asemenea, Puterile sfinte comunică energie şi "exprimă o bărbăţie puternică şi neclătinată în toate lucrările lor de asemănare dumnezeiască, o bărbăţie ce nu slăbeşte deloc în primirea luminărilor dumnezeieşti ce li se împărtăşesc". Stăpâniile întruchipează calitatea de generozitate a fiinţelor angelice situate pe această treaptă, care nu abuzează de autoritatea de stăpân pe care au primit-o, ci "le înalţă şi pe cele de sub ele cu bunăvoinţă".

Începătoriile exprimă trăsătura acestora de a fi începătoare şi conducătoare spre cele dumnezeieşti, în cadrul celui de-al treilea ordin angelic. Arhanghelii fac legătura între Începători şi Îngeri, de la care primim şi noi iluminările dumnezeieşti, pe care le captează minţile îngereşti începând de la prima ceată. Ordinul din urmă deţine şi rolul de a conduce ierarhiile bisericeşti (episcop, preot, diacon), în efortul tuturor de asemănare cu Dumnezeu. Curăţia, luminarea şi deşăvârşirea sunt paşii ce se cuvin urmaţi pe parcursul duhovnicesc al asemănării cu Dumnezeu. Astfel, "cei ce se curăţesc trebuie să transmită altora, prin abundenţa curăţiei lor, din neîntinarea proprie. Iar cei ce se luminează (...) trebuie să reverse spre alţii lumina lor (...). În sfârşit, cei ce se desăvârşesc, ca cei ce cunosc comunicarea desăvârşitoare, trebuie să desăvârşească pe cei ce se împărtăşesc de iniţierea atotsfântă în ştiinţa celor sfinte văzute".

Ce învăţăm de la îngeri?

Din prezentarea pe care Sfântul Dionisie a făcut-o ordinelor angelice, înţelegem că este de datoria noastră să trăim în armonie cu cei care se întâmplă, în viaţa aceasta, să ne fie superiori sau subalterni. Nu trebuie să ne comportăm despotic, să fim neîndurători cu greşelile celor de lângă noi, ci să le dăruim din prisosul ştiinţei noastre, să îi luminăm în tainele meseriei, nu să păstrăm doar pentru noi secretele ei, dominaţi de egoism. Totodată, ca subalterni, avem de evitat invidia şi tulburarea să trăim în pace şi cu toţi, comunicând curăţia inimii noastre celor din jur. Pe de altă parte, ni se cere persistenţă în tot ceea ce facem, lucrând ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. La fel, îngerii sunt numiţi şi "roţi înaripate" pentru că "se învârtesc fără întoarcere şi neclintit spre cele dinainte, determinând puterea lor de mişcare pe drumul drept şi neabătut, spre ţinta întregii lor învârtiri spirituale, aflată mai presus de lume".

Ca şi heruvimii, vom descoperi că acolo unde este conştiinţă multă, este şi o suferinţă mai mare. Căci, cu cât iubeşti mai mult, cu atât suferi mai tare. Odată cu serafimii "cei cu multe aripi", ni se descoperă iubirea în tăria ardorii sale, şi în vulnerabilitatea pe care o plasticizează multele perechi de aripi ce filtrează intensitatea luminii dumnezeieşti. Tronurile ne vorbesc şi ele despre iubirea ce încălzeşte şi mângâie, mânată de compasiune şi înţelegere faţă de cei muşcaţi de suferinţe. Domniile trezesc în inima noastră imboldul de a nu ne lăsa cuceriţi de nimic din această lume, emanciparea faţă de condiţionări, dependenţe şi adicţii; grija de a ne păstra demnitatea de fiinţe spirituale libere, al căror destin nu se reduce la satisfacerea nevoilor materiale specifice orizontului istoric mărginit. Iar asemenea Puterilor, avem şi noi datoria de a fi "bărbaţi", în ordinea duhovnicească a lucrurilor, indiferent de genul nostru, masculin sau feminin. În sensul acesta interpretează şi Sfântul Vasile cel Mare substantivul "bărbat" din "fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor" (Ps. 1, 1), ca referindu-se nu la cel care este bărbat prin gen, ci la cel care îşi însuşeşte bărbăţia ca virtute.

Aşadar, reţinem ideea că fiinţele comunică între ele ceea ce au primit de la treptele spirituale superioare, energia curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Îngerii înşişi ne descoperă şi nouă voia lui Dumnezeu, aşa cum "Scriptura ne-a învăţat clar că Legea a venit la noi prin îngeri". Pe de altă parte, este evident că toate fiinţele comunică celorlalte ceea ce poartă întru sine. În consecinţă, şi demonii, şi fiinţele înrăite transmit altora negativitatea proprie, de unde şi lupta duhovnicească la care suntem chemaţi, dar şi responsabilitatea imensă pentru răul sau binele pe care îl putem face semenilor noştri. Rezultă că putem face bine celorlalţi prin simplul fapt de a gândi cu bunătate despre ei, în rugăciune, căci le comunicăm starea noastră de curăţie, pe care aceştia o pot respinge, dar o pot şi primi. La fel, nervozitatea şi ura sau osândirea în ascuns a semenilor noştri le transmit acestora negativitatea noastră, creându-le dificultăţi şi piedici în viaţă, de care şi noi va trebui să dăm seamă.

Unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu

Mai presus de calea catafatică şi de cea apofatică este unirea mistică, tainică a sufletului cu Dumnezeu. Căci negaţiile despre Dumnezeu nu sunt opuse afirmaţiilor, ci El este mai presus de toată negaţia şi afirmaţia. Drumul până la unirea cu Dumnezeu urmează paşii întreiţi ai curăţirii, luminării şi desăvârşirii, momente care se presupun permanent unul pe celălalt. Astfel, cel ce se curăţeşte, pe măsura neprihănirii sale, receptează şi razele iluminării dumnezeieşti şi dobândeşte un grăunte de nepătimire. În al doilea rând, cel aflat pe treapta iluminării nu poate înceta să se curăţească şi să stăruiască în neprihănire, altfel va dărâma întotdeauna cu o mână ceea ce va zidi cu cealaltă. Iar cel desăvârşit nu va putea renunţa nici el la lucrarea duhovnicească a curăţirii, fără de care nu va primi nici tainicele atingeri ale razelor dumnezeieşti, şi nici să înainteze în desăvârşire, care este un proces infinit.

Important de subliniat este că drumul spre Dumnezeu sau spre Iubirea însăşi este blocat de o faună de patimi care trebuie eliminate. Şi nu luptând direct împotriva lor, ci concentrându-ne pe bine şi frumos, păstrând în inimă, prin rugăciune, amintirea neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a cunoscut, se pare, bine opera lui Dionisie, sublinia şi el că nu putem ajunge să iubim (autentic) până nu depăşim patimile: "Dragostea este născută de nepătimire".

Erosul dumnezeiesc unitar

Sfântul Dionisie îl numea pe Dumnezeu "eros", fără a considera că termenul "eros" are sensul unei pasiuni iraţionale, trupeşti. Dimpotrivă, "Scripturile văd un înţeles comun în numele de iubire (agape, n.n.) şi eros". Dionisie distinge între erosul adevărat dumnezeiesc şi erosul trupesc ce este un idol. În esenţa sa, erosul este extatic, adică nu îi lasă pe îndrăgostiţi să rămână ai lor, închişi în egoismul propriu, ci îi îmbie să se dăruiască total celor de care sunt îndrăgostiţi. Astfel, Apostolul Pavel, "rănit" de erosul dumnezeiesc extatic, va zice: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Pe de o parte, împins de bunătatea, de iubirea şi erosul său, Dumnezeu iese din sine "prin purtările de grijă spre toate cele ce sunt". Pe de altă parte, El stimulează râvna dorinţei de dragoste în toate cele pe care le are în grijă. În acelaşi Duh, Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: "Ca iubire, Divinul se mişcă, iar ca îndrăgit şi iubit (eraston kai agapeton) mişcă spre sine pe toate cele capabile de iubire".

Dincolo de afirmaţii şi de negaţiile care le depăşesc, Dionisie accentuează necesitatea "experierii" lui Dumnezeu sau a "pătimirii" dumnezeieşti, pentru cunoaşterea tainelor zugrăvite, în cadrul unor comentarii unice, care ilustrează ceea ce putem numi o teologie a diafanului. Fără o minimă experienţă a păcii lui Hristos, care ne "învaţă să nu mai luptăm nici cu noi, nici între noi, nici cu îngerii", nu vom cunoaşte pe Dumnezeu, ci numai "idolii întunecaţi ai dorinţei de pace". Se închină acestor idoli toţi cei care cred că numai prin împlinirea voii proprii vor afla pacea, iar dacă intervin obstacole care îi împiedică să se bucure de plăcerile de care sunt robiţi, se cufundă în tulburare. Angajarea într-o viaţă responsabilă de fiinţe liturgice, care se curăţesc, luminează şi desăvârşesc, întrecându-se cu îngerii în ascultare şi avânt iubitor spre Dumnezeu, ne va face asemănători cu cei pe care îi socotim păzitorii şi îndrumătorii noştri spirituali.

Cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea apofatică

Revenind la cunoaşterea lui Dumnezeu, putem numi ceea ce El este mai bun în lume, dar la superlativ. Aceasta este cunoaşterea catafatică sau prin afirmaţii. El este viaţa, binele, existenţa, frumuseţea, înţelepciunea, dar şi mai mult decât acestea. Sfântul Dionisie realizează o bogată enumerare a supranumelor pe care le primeşte Dumnezeu în Sfintele Scripturi. El este "Viaţa", "Lumina", "Dumnezeu", "Adevărul", "cauzatorul tuturor", "bun", "înţelept", "frumos", "iubit", "Dumnezeul dumnezeilor", "Sfântul sfinţilor", "Cel veşnic", "Cel ce este", "făcătorul veacurilor", "dăruitorul vieţii", "Mintea", "Cuvântul", "Împăratul împăraţilor", "Stăpânitorul", "Cel vechi de zile", "Cel neîmbătrânitor", "neschimbabil", "mântuire", "dreptate", "sfinţenie", "răscumpărare", "adiere subţire".

Mai mult, în calitatea de cauză a tuturor existenţelor şi mai presus de toate, lui Dumnezeu "i se potriveşte şi lipsa numelor şi toate numele celor ce sunt". Putând fi numit cu însuşirile cele mai bune din această lume, la superlativ, nu putem avea pretenţia că am epuizat cumva misterul divin. Şi astfel, suişul nostru duhovnicesc va trebui să continue de la afirmaţii la negaţii sau pe drumul căii apofatice. El este nu numai "supraplin de înţelepciune şi înţelegerea lui nu are hotar, ci e aşezat mai presus şi de toată raţiunea şi mintea şi înţelepciunea". Prezenţa lui copleşitoare se ascunde "prin sfintele perdele ale iubirii de oameni" (...), "care acoperă cele spirituale în cele sensibile şi pe cel mai presus de fiinţă în cele ce sunt". "Sfintele perdele" sunt Scripturile, Sfânta Tradiţie şi în omenirea Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea totală a naturii umane.

Fiinţa şi energiile lui Dumnezeu

O altă temă dezvoltată de Sfântul Dionisie este distincţia dintre fiinţa (ousia) lui Dumnezeu şi energiile (dynameis) dumnezeieşti, prezentă şi la Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi, mai târziu, la Grigorie Palama. Fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, fiind mai presus de simţire, raţiune şi închipuire. În schimb, energiile sale pot fi cunoscute, ele fiind manifestarea dumnezeirii, ieşirea ei din sine, fără împuţinare, din iubire şi bunătatea faţă de făpturile create, cărora doreşte să le împărtăşească puterile sale îndumnezeitoare. Aceste energii nu sunt despărţite de fiinţa-ousia, care este prezentă întreagă în fiecare dintre ele. Energiile dumnezeieşti mai sunt numite şi "procesiuni bune" care "se multiplică, fără să iasă din starea de Unul". Prin aceste energii, procesiuni sau har de care se împărtăşesc fiinţele angelice şi oamenii, pe măsura curăţiei lor, Dumnezeu "se înmulţeşte, făcându-se mulţi dumnezei". Autorul nu se referă aici la existenţa mai multor dumnezei, căci Dumnezeu, ca început a toate, necreat, este dintotdeauna o unitate în trei Sfinte Persoane. Oamenii însă, prin împărtăşirea de har, pot deveni dumnezei numai printr-o evoluţie în timp. Acesta este procesul îndumnezeirii - theosis.

Sunt filosofi şi teologi moderni care accentuează prăpastia dintre fiinţa incognoscibilă şi incomunicabilă a lui Dumnezeu şi energiile sale. Însă, atunci când ne concentrăm pe distanţa dintre Dumnezeu şi om nu facem decât să amplificăm angoasa existenţială, singurătatea omului contemporan. Dumnezeu este mai presus de orice fiinţă, într-adevăr, sau suprafiinţial, dar şi "de o bunătate ce nu se poate nici spune, nici înţelege".