Sfântul Dionisie Exiguul, podoaba Bisericii noastre strămoşeşti

Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) este una dintre marile personalităţi ale teologiei străromâne din sec.V-VI, cel care a marcat cultura universală prin aşezarea numărării anilor începând cu Hristos, Mântuitorul lumii. Prin opera sa (Patrologia latină, vol. 67) şi prin contactele dintre romanitatea răsăriteană şi cea apuseană, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) a realizat o „osmoză specifică la nivelul uman cel mai elevat şi transfuzia reciprocă de elemente spirituale între cele două vaste arii europene“. Pentru contribuţiile teologice şi viaţa sfântă a monahului dobrogean, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a caracterizat drept un savant şi un sfânt, iar cercetătorii care i-au studiat opera şi viaţa l-au numit erudit daco-roman sau podoabă a Bisericii noastre strămoşeşti.

Călugărul dobrogean Dionisie Exi­guul, Smeritul sau cel Mic, cum este cunoscut în studiile de patrologie, s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea anilor 465 d.Hr. Originea Sfântului Cu­vios Dionisie Exiguul (Sme­ri­tul) din Scythia Minor este mai presus de orice îndoială. În afară de mărturia fără echivoc a lui Casiodor şi de propria mărturie, vine dovada fraţilor de viaţă monahală, călugării sciţi cu care Cuviosul Dionisie Exiguul a ţinut o legătură strânsă în privinţa ideilor şi activităţii. De asemenea, despre sine ne oferă date chiar sme­ritul învăţat în epistola sa Către Preafericitul stăpân, părintele episcop Petru, lângă care, drept urmare a sfintelor stră­da­nii ale acestuia, do­bândise calea spre adevărurile dumnezeieşti şi căruia i-a tradus Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie.

În căutarea lui Dumnezeu din copilărie

Conform acestei mărturii, Dionisie Exiguul a intrat într-o mănăstire dobrogeană foarte devreme, atunci când era copil şi unde s-a îmbogăţit du­hov­niceşte. Mărturii sigure despre mănăstirea în care a fost închinoviat şi datele privind şederea aici nu există.

După unii cercetători, ar fi stat o vreme în mănăstirea de la Mabboug (Ierapole) din Siria şi apoi la Constantinopol, pe timpul arhipăstoririi patriar­hu­lui Eufimie (490-496). Pre­gă­tirea sa teologică a fost aceea care l-a „recomandat“ pentru a fi chemat la Roma de papa Ghelasie (492-496), care avea nevoie de un bun cunoscător al limbilor latină şi greacă, lucru deloc lipsit de importanţă dacă avem în vedere că erudiţia sa ajunsese să fie cunoscută până la Roma.

Timpul când Cuviosul Di­o­nisie Exiguul a ajuns la Roma se poate stabili, luând în calcul două elemente: primul, acela privitor la faptul că Dionisie spune în prefaţa Decretelor papale, care au fost cumulate şi publicate pentru prima dată de Cuviosul Dionisie şi adresate cardinalului Iulian, con­du­că­to­rul Mănăstirii Sfânta Anas­ta­sia, că pe papa Ghelasie nu l-a văzut niciodată cu ochii săi („eum praesentia corporali non vidimus“). Având în vedere că papa Ghelasie a trecut la cele veşnice la data de 21 noiembrie 496, sosirea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) trebuie să fie luată în conside­rare ca fiind împlinită în a­ceas­tă vreme, sfârşitul anului 496.

Al doilea element îl constituie faptul că în Collectia Ave­lla­na se găseşte un Memoriu (nr. 102) în care este scrisă menţiunea: Dionysius Exiguus Romae de graeco converti (l-am tradus eu din greceşte, Dionisie Exiguul, la Roma). Traducerea acestui memoriu din limba greacă în limba latină a fost făcută, fără îndoială, la scurtă vreme după sosirea la Roma, adică pe la începutul anului 497, pentru a fi accesibil papei Anastasie al II-lea (496-498). Cele două elemente conduc în mod sigur către anul sosirii sale la Roma, sfârşitul anului 496.

Aici, a fost închinoviat la Mănăstirea Sfânta Anastasia, de la poalele Palatinului, a­vând responsabilităţi privitoa­re la organizarea arhivei Can­ce­lariei pontificale, fiind considerat fondator al arhivelor pontificale. Şederea Sfântului Dionisie în Roma s-a întins pe perioada păstoririi a zece papi, de la Anastasie II până la Vigilius (496-555).

În perioada şederii sale la Roma, Biserica creştină era frământată de două mari dispute, şi anume: schisma acaciană şi deosebirile privitoare la data serbării Paştilor. Pa­tri­ar­hul Acaciu al Constanti­no­po­lului fusese excomunicat şi depus de papa Felix al III-lea (483-492), care s-a implicat în problemele Răsăritului ortodox, încercând aplanarea disputelor apărute.

Trei mari virtuţi au îm­po­dobit viaţa Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul: credinţa ortodoxă păstrată cu sfinţenie de-a lungul întregii vieţi, smerenia inimii, dragostea faţă de Dum­nezeu şi de oameni, iar despre aceste calităţi găsim mărturia prietenului său Cassiodor în­tr-o caracterizare de o frumuseţe greu egalabilă, marcată în principal de respect, preţuire şi ad­mi­ra­ţie, dar şi mesaj pentru urmaşi: „… a fost în zilele noastre şi călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învăţat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învăţase în Cărţile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare şi le-a înţeles astfel încât ori de unde ar fi fost întrebat avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere. Acesta a predat dialectica împreună cu mine şi a petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu foarte mulţi ani din viaţă în cadrul învăţământului glorios. […] În el era multă simplitate îm­preună cu înţelepciune, sme­renie împreună cu învăţătură, moderaţie împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor. Să mijlocească pentru noi, el care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi aici pe pământ. […] El se folosea cu o pricepere atât de mare de latină şi de greacă, încât orice cărţi greceşti lua în mâini, le traducea fără poticnire în latineşte şi, la fel, pe cele latineşti le citea pe greceşte, încât credeai că aceasta este scrisă aşa cum o pronunţa gura lui cu o iuţeală nestăvilită. […] Era de o castitate rară, […] vărsa lacrimi mişcat de durere când auzea cuvinte necuviincioase în timpul veseliei; […] postea fără să reproşeze celor ce mănâncă. […] integru, legat total, cu statornicie de rânduielile stră­mo­şeşti; şi ceea ce pot să găsească unii citind la diferiţi (scriitori), era cunoscut că străluceşte în ştiinţa lui…“

Biografia Sfântului Dionisie Exiguul nu poate fi susţinută de izvoare care să ne ofere date amănunţite şi coerente privitoare la acesta, fiind prea puţin generoase sau în unele privinţe lipsind cu desăvârşire. Urmare a acestei situaţii, data sfârşitului monahului dobrogean este supusă unor dezbateri venite din partea cercetătorilor operei dionisiene. Bazându-se pe textul de la Cassiodor („quimecum dialecticam legit et in templo gloriosi magisterii plurimosannos uitam suam, Domino praestante, transegit“), luând în considerare că Dionisie a predat dialectica împreună cu Cassiodor la Vivarium şi că întemeierea Vivariu­mu­lui a avut loc între anii 537 şi 540, afirmăm că Sfântul Dionisie încă era în viaţă după anul 540. În sfârşit, conform aceloraşi autori, deoarece Cassio­dor a scris elegia sa către anul 555, Dionisie a înce­tat din viaţă către 545-550. Părerea cu caracter general acceptată privitoare la sfârşitul Sfântului Dionisie Smeritul este anul 545. Astfel, părintele dreptului canonic apusean, pă­rin­tele teologiei morale şti­in­ţi­fice şi părintele erei creştine, cel care a primit darul de a marca istoria, a fost ales să rămână până la sfârşitul vieţii acelaşi fiu al virtuţii creştine a smereniei.

Cel mai mare canonist care a trăit vreodată în Roma

Opera de traducere reali­za­tă de Sfântul Dionisie Exiguul: - lucrări cu caracter dogmatic (Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie; Epistola Sfântului Chiril al Alexandriei către episcopul Succesus al Diocesareei; Tomosul lui Proclu al Con­stan­tinopolului către armeni; Me­moriul apocrisiarhilor ale­xan­drini către delegaţii papali de la Constantinopol din anul 496; Cuvântarea Patriarhului Pro­clu al Constantinopolului despre Maica Domnului (Oratio Procli de Deipara); Despre cre­a­rea omului a Sfântului Gri­go­rie de Nissa; - lucrări de drept canonic (trei ediţii ale Ca­noa­nelor; Colecţia Decretalelor papale); - opera de calendarolog (Cartea despre Paşti, Ar­gu­men­te Pascale; - două scrisori De ratione Paschae; - lucrări cu caracter divers (Minunata pocăinţă a Sfintei Taisia; Viaţa Sfântului Pahomie; Istoria aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul).

Faptul că Dionisie a prelucrat un mare volum de materiale, texte ale sinoadelor şi Decretale îl defineşte, fără îndoială, a fi fost cel mai activ canonist care a trăit vreodată în Roma. Cu darul său de critic al surselor şi canonist ordonat, Dionisie a adus o viziune total nouă a izvoarelor dreptului bi­se­ricesc. Colecţia cuprinde ca­noa­­nele sinoadelor de la Niceea până la Calcedon, dar din ea lipsesc câteva canoane, care în prelucrările lui Dio­ni­sie nu au fost recunoscute că ar avea legătură cu restul (pro­ba­bil o consecinţă a dezapro­bă­rii în Decretum Gelasianum), fiind vorba aici despre ca­noa­ne­le apostolice şi cele ale sinoa­de­lor locale de la Sardica şi Car­­ta­gina. Prof. Valerian Şe­san susţine că Dionisie este auto­rul celei mai importante co­lecţii canonice apusene şi care poartă titlul de Codex Ca­no­num Eccle­siasticorum. Po­tri­vit acestuia, Codex-ul cu­prin­de 50 de ca­noa­ne apostolice, canoanele celor 4 sinoade ecu­menice şi 5 sinoade particulare, la care se adaugă canoa­ne­le de la Sardica şi Car­tagina. Dionisie a mai început şi o co­lec­ţie cu Decretaliile papilor: Co­llectio decretorum pontificium romanorum. Această colecţie a fost unită cu Codex ca­nonum şi răspândită în Spa­nia, Galia, Africa şi Anglia. Papa Adrian I a donat lui Ca­rol cel Mare, în anul 774, un exem­plar comentat din această co­lecţie, numită acum Collectio Dionisio-Hadriana, care a de­ve­­nit codice oficial pentru im­pe­­riul franc. Acelaşi codice, obli­­ga­toriu pentru Spania, a fost numit Collectio Hispana. Pen­tru activitatea sa, Dionisie Exi­guul a fost considerat pă­rintele drep­tului bisericesc apusean.

Lucrările de cronologie ale Sfântului Dionisie Exiguul se bazează pe o perfectă cu­noaş­te­re a scrierilor greceşti referitoare la această problemă, ba­zate pe autoritatea totală a Si­noadelor Ecumenice şi a Sfin­ţilor Părinţi, iar aşa-numita eroare a monahului dobrogean este justificată în principal de lipsa anului zero în cultura romană (matematică şi istorică) a timpului său şi a intervalului cronologic de capăt, nesocotite de Sfântul Dionisie.

Sinodul mitropolitan al Mi­tro­poliei Munteniei şi Do­bro­gei, la propunerea Prea­fe­ri­ci­tu­lui Părinte Patriarh Daniel, a iniţiat demersurile canonice şi statutare în vederea ca­no­ni­ză­­rii Sfântului Cuvios Di­o­ni­sie Exiguul (Smeritul), părintele erei creştine, şi Sfântul Si­nod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâ­ne, prin hotărârea nr. 5070/2008, a aprobat înscri­e­rea ca sfânt în calendar, cu da­tă de prăznuire la 1 septembrie, începutul anului biseri­cesc. Astfel a emis Tomosul Si­no­dal de proclamare a cano­ni­ză­rii în data de 9 iulie 2008, iar proclamarea solemnă a avut loc în 26 octombrie 2008.