Sfinţii Trei Ierarhi în evlavia milenară a Bisericii

Trăim uneori cu senzația că, în epoca noastră, învățătura, cultura și credința au fost așezate în compartimente separate, asemenea unor colecții de exponate, de parcă apropierea lor ar provoca confuzie sau, mai grav, neîncredere. Școala pare să se teamă de transcendent, cultura de dogmă, iar credința rămâne într-un spațiu privat. Această separare, deși revendicată uneori ca semn al evoluției, subțiază de fapt sensul. Omul riscă să devină fragmentat: educat fără finalitate, cultivat fără criterii care să-l orienteze și credincios fără un limbaj comun cu lumea în care trăiește. În locul unei viziuni organice asupra vieții, ne mulțumim cu un echilibru artificial, menținut prin distanțe sigure și tăceri convenabile.

În cadrul formării teologice contemporane se conturează tot mai limpede nevoia de a reuni arta, teologia și educația intelectuală într-un spațiu spiritual comun, apelând la mozaic ca limbaj teologic al unității în diversitate. Ziua de 30 ianuarie, când Biserica îi sărbătorește pe Sfinții Trei ­Ierarhi, oferă un cadru potrivit pentru această reflecție. În acest context, paraclisele academice și spațiile de formare teologică devin mai mult decât locuri de studiu sau simple fundaluri vizuale: ele se transformă în puncte de întâlnire între gândire, sensibilitate estetică și trăire spirituală, arătând concret cum educația, cultura și credința pot fi aduse împreună pe același drum.

Eveniment unificator, apărut ca răspuns la îndelungatele dispute

Această nevoie de unitate nu s-a exprimat dintotdeauna și la nivel iconografic. Geneza teologică a icoanei Sfinților Trei ­Ierarhi, în care cei trei apar reprezentați împreună, este un eveniment unificator, apărut ca răspuns la îndelungatele dispute privind întâietatea și importanța fiecăruia dintre cei trei mari teologi. Primele consemnări privind existența unei icoane în care cei trei erau zugrăviți împreună se regăsesc în Tipiconul Mănăstirii Pantocrator și în inventarul de bunuri al Mănăstirii Keharitomene din Constantinopol. Men­țiunea din Tipicon arată că, în timpul domniei lui Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143), cultul comun al celor trei sfinți era deja bine atestat la Curtea imperială. Mai mult, existența unei biserici cu hramul Sfinților Trei Ierarhi, atestată la sfârșitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XIV-lea, în apropierea Hagiei Sophia, confirmă faptul că Ioan Mauropous a instituit, probabil în anii 1081-1082, sărbătoarea comună a celor trei Părinți, ca mijloc de a pune capăt controversei privind primatul unuia asupra celorlalți.

Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, recunoscuți ca Mari Părinți ai Bisericii creștine, sunt vene­rați ca patroni spirituali ai învățământului teologic ortodox. Formați în cultura greacă și adânciți în spiritualitatea creș­tină, ei au avut temperamente, stiluri și misiuni diferite, dar au rămas uniți în adevăr și iubire, oferind Bisericii un model viu de unitate în diversitate.

Ne raportăm la Sfinții Trei Ierarhi, din perspectiva învăță­turilor lor, ca la mari dascăli ai Bisericii Ortodoxe, arhetipuri duhovnicești care ne însoțesc în devenirea noastră interioară. Icoana lor, fie pictată în frescă, fie alcătuită în mozaic din piatră naturală, devine fereastră și filtru dogmatic și liturgic, ajutându-ne să ne curățim privirea pentru a o pregăti în vederea înțele­gerii universului eshatologic al Zilei a Opta.

Mozaicurile Sfinților Ierarhi de la Hosios Loukas

Această reflecție capătă contur concret atunci când privim mozaicurile Sfinților Ierarhi de la Hosios Loukas. Situată pe versantul occidental al muntelui Helicon, retrasă, dar totodată aproape de străvechiul Oracol din Delphi, în inima Greciei centrale, mănăstirea își ridică zidurile într-un peisaj auster, marcat nu demult de pârjolirea unui incendiu nemilos, oprit - potrivit mărturiilor locale - la poarta sa prin rugăciunile stăruitoare ale monahilor. Fondată în a doua jumătate a secolului al X-lea de către pustnicul Luca din Steiris, așezarea monahală s-a dezvoltat în secolul al XI-lea, într-o perioadă în care Imperiul Bizantin se confrunta cu puternice presiuni externe și interne. Ctitorii și artiștii care au lucrat aici nu au căutat strălucirea lumii, păstrând până astăzi memoria unei tradiții de trăire duhovnicească neîntreruptă.

Catoliconul de la Hosios Loukas este considerat unul dintre cele mai complexe exemple de organizare a spațiului interior din arhitectura bizantină, imediat după Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Nava pătrată este acoperită de o cupolă cu diametrul de aproximativ nouă metri, susținută de opt arce sprijinite pe piloni masivi. La baza cupolei se află reprezentările în mozaic ale unora dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur și Sfântul Nicolae.

O familie locală a contribuit semnificativ la susținerea materială a mănăstirii

Este posibil ca mozaicurile să fi fost finanțate de egumenul Teodor Leobachos (†1048), provenit dintr-o familie locală care a contribuit semnificativ la susținerea materială a mănăstirii. S-a sugerat, de asemenea, că Teodor ar fi beneficiat de sprijinul împăratului Constantin al IX-lea Monomahul, în anii 1040, deși această ipoteză rămâne nedemonstrată documentar, fiind bazată mai ales pe amploarea construcției și pe utilizarea mozaicului. Decorul de marmură al catoliconului este menționat într-o inscripție ca fiind contribuția egumenului Grigorie, probabil succesor al lui Teodor, cel care a finalizat programul decorativ al bisericii. Mozaicurile aparțin unei perioade de intensă creație artistică bizantină din prima ­jumătate a secolului al XI-lea, în plină epocă a așa-numitei ­„Re­nașteri macedonene”.

La Hosios Loukas, relația dintre lumină și forma arhitecturală este remarcabilă. Deși o mare parte a luminii pătrunde prin ferestrele obișnuite, galeria cuprinde și spații care se deschid discret către exterior. Aceste deschideri nu sunt vizibile direct din interiorul bisericii, astfel încât galeria pare să strălucească dinlăuntru. Chipurile sfinților și scenele biblice, așezate pe fundal de aur, reflectă lumina naturală și invită la contemplarea unei realități mai adânci decât cea perceptibilă.

Din perspectiva teologiei Sfântului Grigorie Palama, aurul și reflexiile sale capătă un sens simbolic profund: ele marchează întâlnirea dintre vizibil și invizibil, dintre formele create și prezența necreată a lui Dumnezeu, într-un dialog tainic, asemănător expe­rienței luminii de pe Tabor.

Ochi pătrunzători ce reflectă capacitatea de a străbate adâncimile Scripturii

Cu sufletul ancorat în privire, suntem astfel conduși spre tărâmul unei perspective inverse, unde mozaicul Sfântului Ioan Gură de Aur, plasat în narthex, îl înfățișează frontal, cu aureolă - semn al prezenței harului - și cu Evangheliarul în mâini. Chipul său, tras, cu ochi pătrunzători și privire îndreptată înainte, reflectă capacitatea de a străbate adâncimile Scripturii și de a le face accesibile credincioșilor.

Mozaicul Sfântului Vasile cel Mare, reprezentat de asemenea frontal, cu veșminte episcopale și Evangheliarul în mâini, prezintă un chip sobru și o privire fermă, indicând autoritatea episcopală și înțelepciunea dobândită prin studiu și experiență monahală. Trăsăturile clare și echilibrate transmit seriozitate și discernământ, iar expresia blândă sugerează compasiunea față de cei săraci și nevoiași. Întreaga reprezentare exprimă ideea că înțelepciunea teologică și slujirea comunității sunt inseparabile, iar lumina credinței se reflectă atât în predică, cât și în faptele iubirii milostive.

Chip calm și introspectiv, iar aureola sa simbolizează harul și sfințenia

Sfântul Grigorie de Nazianz este înfățișat cu un chip calm și introspectiv, iar aureola sa simbolizează harul și sfințenia. Privirea pătrunzătoare sugerează profunzimea gândirii și darul contemplației, dobândite printr-o asceză riguroasă. Trăsăturile feței reflectă atât rigoarea intelectuală, cât și sensibilitatea spirituală, iar reprezentarea vizuală devine o expresie a teologiei sale: cu­noașterea lui Dumnezeu prin curăția inimii, contemplație și viață duhovnicească, subliniind că numai cei curați pot pătrunde în adevărul divin.

În această lumină, mozaicul Sfinților Trei Ierarhi nu este doar o capodoperă artistică, ci și o invi­tație la aceeași unitate a vieții teologice pe care o propune mesajul lor comun: unitate în diversitate, comuniune în adevăr și iubire.

Părtași la această unitate, suntem chemați să reflectăm că miza prezentului nu stă în inventarea unor valori noi, ci în redescoperirea vechilor legături esențiale, așezate asemenea unui mozaic viu, în care diversitatea nu destramă unitatea, ci o face posibilă. Doar prin reunificarea lăuntrică între cunoaștere și înțelepciune, între frumusețe și adevăr, între exercițiul minții și lucrarea inimii, lumea noastră poate dobândi nu doar ordine, ci și sens; nu doar structură, ci și orientare; nu doar formă, ci și profunzime. În acest spațiu al întâlnirii, trecutul și prezentul se ating, iar ceea ce părea pierdut se dovedește a fi puntea care ne conduce spre adevăr.