Sfinţii unui neam smerit şi iubitor de Hristos

În neamul nostru sfinţenia a înflorit în cei simpli care s-au luptat cu preţul sângelui pentru păstrarea credinţei adevărate, în monahii şi monahiile, necunoscuţi de multe ori cu numele, a căror hrană au fost rugăciunea şi lacrima vărsată în chilie, în voievozii şi domnii ctitori de biserici, în mitropoliţii cărturari, dar şi în cei închişi pentru libertatea şi demnitatea acestui popor în temniţele comuniste. Toţi au dat mărturie că Evanghelia lui Hristos nu este vorbă în vânt, ci legea harului înscrisă în inimile lor, cu neputinţă de şters în vreme de prigoană sau necaz.

Sfinţenia este unul din darurile pe care Dumnezeu îl oferă oricui reuşeşte să se asemene Lui. Ştim că El nu caută la faţa omului, ci la inimă, deci nu a existat şi nici nu există vreo oprelişte pentru a valorifica potenţialul de îndumnezeire pe care doar făpturile cuvântătoare îl au decât propria voinţă.

Dintre cei pe care Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat am ales doar două chipuri, reprezentative pentru felul vieţuirii lor, un conducător de ţară şi un păstor de oi. Domnitorul Neagoe Basarab şi oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Istoric vorbind, îi despart două secole pe unul de celălalt, deşi în veşnicia lui Dumnezeu petrec acum împreună.

"Tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc"

Născut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în familia boierilor Craioveşti, Neagoe a avut parte de o pregătire culturală şi duhovnicească înaltă, necesară pentru misiunea sa, asigurarea legăturilor ţării cu străinătatea, conducerea soliilor româneşti în Orient şi Occident. Un gest făcut în tinereţe vorbeşte mult despre profilul sufletesc al viitorului conducător al Ţării Româneşti. Atunci când domnitorul Radu cel Mare l-a alungat de la Mitropolia din Târgovişte pe patriarhul Nifon al Constantinopolului, el (Neagoe), peste voia domnului, l-a ocrotit şi i-a fost chiar ucenic, cum mărturiseşte cronicarul Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon: "Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale".

Deşi nu a domnit decât nouă ani (23 ianuarie 1512 - 15 septembrie 1521), Neagoe Basarab rămâne în istorie ca un ilustru cărturar şi ctitor de biserici monumentale, admirabil realizate artistic. Nu şi-a putut trece în dreptul său dobândirea unor mari victorii pe câmpul de luptă, dar dacă nu e prea forţată comparaţia, îl putem socoti asemenea împăratului Solomon din Vechiul Testament. Gloria armelor şi prezenţa în prim-planul scenei politice din sud-estul Europei sunt înlocuite la Neagoe de zidirea măreţelor edificii bisericeşti, cum ar fi mănăstirea de la Curtea de Argeş, biserica Mănăstirii Dealu şi de ajutorarea altora, afirmă profesorul Dan Zamfirescu. "Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit, se întreba în cronica sa Gavriil Protul? În toate laturile, de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, Care străluceşte soarele Său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie."

"Ce fel de domn te vei numi?"

Înţelepciunea lui Neagoe, de care oricine i-a citit opera nu se poate îndoi, a făcut ca "Învăţăturile către fiul său Theodosie" să fie numite de Constantin Noica "întâia mare carte a culturii româneşti". Ele sunt "enciclopedia identităţii noastre, oglinda în care ne putem cunoaşte şi regăsi chipul şi un miraculos izvor de unde sorbim puterea de a redeveni noi înşine atunci când uităm ce şi cine suntem".

E greu să alegi un pasaj din Învăţături, pentru că în totalitate cartea exprimă magistral comportamentul unui veritabil isihast încoronat, în care asimilarea experienţei ortodoxe se aplică nu unui monah, ci omului de stat, conducătorului responsabil de mântuirea unui neam întreg: "Lucraţi pentru Dumnezeu cu milostenie şi miluiţi slugile voastre, ca să fie ele îmbrăcate şi împodobite cum ştiţi mai bine şi mai frumos, căci într-adevăr aceea este lauda şi cinstea domnului şi comoară înfrumuseţată şi vie. Căci dacă te vei scumpi şi vei lăcomi cu inima ta spre avuţie multă şi vei lăsa slugile tale neîmbrăcate, tu, fără slugi, ce laudă vei avea şi ce fel de domn te vei numi? Sau din comoara cea multă pe care o vei strânge, ce folos vei avea de la ea, pentru că şi tu eşti om şi vei muri? Iar când vei muri, avuţia ta va rămâne după tine pustie şi va veni altul, care n-a strâns agonisita ta, va mânca, va bea şi va risipi avuţia ta. Iar tu vei rămâne urgisit şi cu două pagube mari: una, ocară şi rău nume în viaţa aceasta, iar alta, sufletului pieire pe ceea lume".

Întreaga convieţuire socială se sprijină în opera, dar şi viaţa domnitorului (după cum o probează cronicile vremii) pe credinţa într-un Dumnezeu viu şi prezent în lume, accesibil omului, pe care Îl simte alături atunci când Îl invocă: "Iubiţii mei, să ne grăbim să lucrăm Domnului până suntem vii, ca să nu se apropie vremea şi să ne afle că încă n-am lucrat lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne va găsi vremea fără nici o îndreptare, ce răspuns vom răspunde Domnului nostru? Au doar vom zice că n-am avut biserici sau n-am avut prooroci, sau n-am avut mucenici, sau oare n-am avut Sfintele Scripturi? De ce oare stăm toată ziua în zadar? Au nu vedeţi soarele mergând pe crugul său şi luna slujind Celui ce-a făcut-o? Pentru ce voi singuri supăraţi firea stând în zadar? Au nu aveţi ochi, să vedeţi frumuseţea făpturii şi să cântaţi pe ziditorul ei?"

Proclamarea generală a canonizării domnitorului Neagoe Basarab a avut loc pe 26 octombrie 2008, iar ziua de prăznuire este în fiecare an la 26 septembrie.

Curajul credinţei martirice

De-a lungul istoriei noastre, dreapta credinţă a fost nu de puţine ori încercată. În Transilvania veacului al XVIII-lea, românii erau consideraţi populaţie tolerată, fără dreptul de a-şi manifesta liber credinţa ortodoxă şi conştiinţa românească.

Pentru a forţa părăsirea Ortodoxiei, în Mărginimea Sibiului au fost încartiruite mai multe companii de soldaţi austrieci. Situaţia era insuportabilă şi umilitoare, descrierea ei ne lasă fără cuvinte: "Dacă se betejeşte (îmbolnăveşte) un om, aduc nemţii popii cei uniţi de-l cuminecă şi de moare un om, iarăşi aduc nemţii de-l îngroapă şi pătimim de frica nemţilor şi a popilor. Şi de se naşte vreun prunc, aleargă popii cu nemţii de-l botează cu sila… Şi care om nu vrea să meargă cu popii cei uniţi cu biserica, îi trage întâi câte cincizeci de bani, a doua oară câte un florin şi merg la cârciumă şi-i beau".

În acest context, un cioban român, Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, a avut curajul de a se opune terorii stăpânirii habsburgice şi a făcut trei călătorii până la Viena, unde a depus la Curtea Imperială plângerile românilor persecutaţi pentru credinţa ortodoxă, siliţi să adopte uniaţia. Dacă în primele două dăţi petiţionarilor români, între care se afla şi Oprea Miclăuş, li s-a îngăduit plecarea acasă, la cea de-a treia vizită în capitala Imperiului, când au fost primiţi în audienţă de însăşi împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz, românii (Oprea Miclăuş şi preotul Moise Măcinic) au fost arestaţi şi aruncaţi în cunoscuta închisoare Kufstein.

Motivul? Ceruseră (pentru a câta oară) "în numele poporului episcop de legea noastră (ortodox) sau drum slobod să plecăm din ţară". Nu s-a mai ştiut apoi nimic de ei. La 30 de ani după arestarea lor, Stana, soţia lui Oprea, îl ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze măcar acum, la bătrâneţe, pe soţul ei. Răspunsul a fost laconic: "Nu mai este în viaţă un astfel de om".

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în anul 1950 pe credinciosul Oprea Miclăuş în rândul sfinţilor mucenici, fiind prăznuit pe 21 octombrie.

Evlavia domnitorului Neagoe Basarab, dar şi curajul mucenicului Oprea Miclăuş sunt două dintre mărturiile credinţei în Dumnezeu ale acestui neam care a reuşit, de multe ori cu jertfa vieţii, să păstreze în sufletul său virtuţile creştine.