Theodor Pallady, pictorul uitat al Iaşului

▲ În satul mic şi ascuns după aripa dealului povârnit şi învelit acum într-o pajişte de iarbă, crescută după arsura cumplitei secete din vară, la Hoiseşti venea adesea şi pictorul Theodor Pallady, alt nepot al fostului revoluţionar Basile Cantacuzino ▲ Pallady era fiul lui Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino ▲ Căsătorit cu Jeanne Ghika, pictorul venea adesea la casa veche, cu vie, moştenită de la părinţi pe muchia răsăriteană a Buciumului şi imortalizată în tabloul „Casa de la Bucium“▲

Mărturiseşte arhitectul George M. Cantacuzino în „Scrisori către Simon“ cum l-a cunoscut pe pictor în timpul copilăriei: „Nu-l văzusem decât o dată. Eram atunci la Hoiseşti, în una din primele zile după sosire. Verii mei se jucau cu mine. Unul din ei mă aşeză călare pe umerii lui şi începu să fugă pe coborâşul unei livezi. Se împiedică, iar eu am zburat în iarbă peste capul lui. Nu mi se întâmplase nimic. De spaimă, însă, urlai precum se cuvine. Atuncea, unul din ei, ca să-mi potolească plânsul, mă luă în braţe, surâzând. I-am văzut atunci de aproape privirea. Era cenuşie şi irizată, ca şi pictura lui. Barba lui, îngrijită şi uşor parfumată, cravata lui, de o nuanţă tomnatică, şi chiar surâsul lui, totul era aparte. Cu timpul l-am identificat cu pictorul despre care se vorbea şi însăşi cu Moldova şi zările sale fumurii“ (G. M. Cantacuzino, „Introducere în opera lui Vitruviu“, ediţie îngrijită de prof. Zamfira Mihail).

Tablourile sale erau peste tot în încăperile familiei. Unul reprezenta o livadă cu nişte clăi de fân şi doi oameni îmbrăcaţi în alb. Cerul avea „irizaţii de opal“.

Alt tablou înfăţişa „o clopotniţă ridicându-se peste un grup de copaci ale căror umbre se aşterneau pe o pajişte.“ I se spusese că era clopotniţa bisericii din Hoiseşti şi că tablourile erau făcute de un văr mai vârstnic, care trăia la Paris.

Despre pictor, părinţii vorbeau des, câteodată cu îngăduinţă faţă de unele întâmplări ale vieţii sale, câteodată cu un soi de evlavie şi teamă ca despre o fiinţă aparte, căreia multe îi trebuiau iertate.“

S-au întâlnit mai târziu. Într-o seară, pe când afară se întuneca şi micul George tânjea după o lampă în odaie, urmărind îngrijorat lăsarea nopţii, „dincolo de uşă se auziră paşi, care mă liniştiră. Cu siguranţă că un servitor aducea lampa. Dar când se deschise uşa, nu pătrunse lumina în cameră. Un om înalt, îmbrăcat în negru, ţinând o mână pe clanţă şi întinzându-mi pe cealaltă, mă privea surâzând. Surâsul lui avea mai mult efect asupra mea decât lampa aşteptată. Omul pe care-l văzusem în acea lumină apunândă a unei zile de iarnă, aşezându-se lângă mine, scoţând un caiet de schiţe dintr-un buzunar neobişnuit de larg, o sticluţă de tuş şi o pană de gâscă, învăluindu-mă cu privirea lui caldă şi desenându-mă, fără ca surâsul să dispară de pe obrazul lui, pe omul acela care mă ridicase în braţe la Hoiseşti, o dată ce căzusem, privindu-mă lung şi duios, pe omul acela l-am regăsit concentrat în sine, purtând în sine o singurătate care se manifesta faţă de ceilalţi printr-o agresivitate nu întotdeauna stăpânită şi dând cugetării sale o nostalgie vastă şi ceţoasă ca şi zările Moldovei. În atelierul lui, din Paris, l-am văzut trăind, şi pe lângă dânsul, în parte, mi-am făcut primele încercări.“ Cei doi au rămas apoi apropiaţi.

Theodor Pallady s-a născut la Iaşi

Pallady era fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Cei doi, arhitectul G. M. Cantacuzino (1899-1960), feciorul diplomatului (pe care l-am cunoscut în ziarul „Lumina“ din 14 august 2007), şi pictorul Theodor Pallady (1871-1956), mult mai vârstnic, erau veri primari.

Spre deosebire de George, născut la Viena şi crescut în străinătate, Theodor s-a născut în Iaşi (11/24 aprilie 1871) şi a copilărit la Perieni (Tutova), unde părinţii săi aveau o moşie, cât şi la Iaşi, în strada Păcurari. A crescut în tradiţiile moldoveneşti şi spiritul francez moştenit de la tatăl său, instruit la Paris. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din Bucureşti şi, la dorinţa părinţilor, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.

Atras mai mult de pictură decât de studiile inginereşti, a frecventat cu plăcere celebrele Galerii de Artă şi, lăsându-se furat de penel, şi-a început ucenicia în atelierul pictorului german Erwin Oehme. Observându-i talentul, acesta l-a îndemnat să se consacre Artelor frumoase.

Astfel că, trecând peste dorinţa părinţilor, Theodor a renunţat la inginerie şi, dedicându-se cu totul şevaletului, în 1889 a plecat la Paris, unde trăia mătuşa sa, Maria Cantacuzino, sora bunicului, căsătorită cu pictorul muralist Puvis de Chavannes (1824-1898), al cărui atelier i-a fost de folos.

Trăind la Paris, dar cu sufletul la Iaşi

Acolo, la Paris, Pallady a început studiile cu pictorul Aman Jean şi s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase, cunoscând atelierele renumiţilor pictorii francezi, profesori ai şcolii, lucrând în atelierul lui Gustave Moreau împreună cu alţi talentaţi iubitori ai penelului şi avându-l coleg pe Henry Matisse, cu care a rămas prieten întreaga viaţă.

În anul 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, tânărul pictor a expus în pavilionul României lucrarea „Fiul risipitor“ cu care a fost remarcat.

Şi-a deschis un atelier în Place Dauphine (lângă Palatul de Justiţie şi cheiul Senei), unde avea să lucreze până în anul 1940, făcând adesea incursiuni „acasă“, în ţară.

Picta mult şi expunea în Parisul luminilor, în ceţoasa Londră şi-n Bucureştii adolescenţei, dar cu sufletul era la Iaşi, unde se întorcea adesea şi picta tablouri precum „Impresiuni din Moldova“, „Moldova“ ori „Case lângă Iaşi“, cu imagini de la Hoiseşti (1916-1918).

Avea casa pe zarea Buciumului

Căsătorit cu Jeanne Ghika (1906), venea adesea la casa veche, cu vie, moştenită de la părinţi pe muchia răsăriteană a Buciumului şi imortalizată în tabloul „Casa de la Bucium“ (1912).

Cum îşi amintea mai târziu ucenicul său, vărul George M. Cantacuzino, aici „în liniştea viei de la Bucium, lângă Iaşi trăia numeroşi ani închinaţi familiei… Aceşti ani de la Bucium, cu dese vizite la Hoiseşti, atunci când mai trăiau bunicii, au fost şi ei fecunzi. Iaşul a fost scena copilăriei sale, iar bunicul meu, Basil, personalitatea care l-a influenţat cel mai mult. Rareori el pomenea de părinţii lui. Mai niciodată de tatăl său şi rar de mama lui, al cărei temperament pasional era prea apropiat de al lui. Bunicul meu Basil însă l-a obsedat stăruitor până la bătrâneţe. Căuta a se regăsi în el, în atitudinile sale stoice şi în vehemenţa unui caracter irascibil… Se ferea de a fi surprins în stare de duioşie. Ca şi bunicul meu, era asocial şi apolitic, trăind închis în el ca într-o cetate. Avea un simţ feudal al onoarei, iar concesiile din nici un domeniu nu erau în posibilităţile lui. Avea pudoarea bunătăţii sale, care îi era virtutea dominantă.“

„Cu alb şi cu negru poţi face pictură“

Se comporta ca un muşchetar, apărând dreptatea chiar cu preţul vieţii. Provocat la duel cu pistolul de un soţ care-şi considera onoarea jignită l-a lăsat să descarce două focuri asupra sa, fără a răspunde. Se considera vinovat de întâmplare. În plus, adversarul avea şi copii ce nu trebuiau lipsiţi de părinte.

La alte vizite acasă a pictat „Case la Iaşi“ (1920-1925) şi, impresionat de sărăcia satului moldovenesc, schiţa imagini tulburătoare, cu case mici, risipite ici-colo în pajiştile dealului luminos, cum este lucrarea „Sat pe deal“, din 1938.

Pentru dânsul, pictura era un mod de exprimare a sufletului, cum scria prietenului H. Matisse, la 30 septembrie 1941: „Dragul meu Hâ, pictura nu este, cum spui tu, culoare, după cum un artist nu este acela care aşterne culoare, pe pânză. Cu alb şi cu negru poţi face pictură. Dar mai trebuie să ştii să le şi foloseşti şi să ai ceva de spus, nu pentru plăcerea de a picta, ci pentru aceea de a avea ceva de spus pe planul picturii, care este o lume...“

Artist ieşean, ale cărui lucrări sunt considerate „simfonii şi sentiment“, Pallady a participat la prestigioase expoziţii în toată Europa: la Paris, Veneţia, Londra, Barcelona, în Olanda, Belgia. Nu lipsea nici de la acele bucureştene, comentate cu dragoste de strălucitele condeie ale intelectualităţii bucureştene (Tudor Arghezi, L. Blaga, T. Vianu, V. Eftimiu, Cella Delavrancea, Cezar Petrecu, Kricor Zambaccian, Al. Rosetti).

Admirându-i cu ochi de artist gingaşele sale „nuduri, flori, naturi moarte, studii, peisaje“, realizate în culori luminoase, fine, transparente şi cu „tuşe precise şi linii imperceptibile“, Nicolae Tonitza sublinia că: „pentru neamul românesc, arta lui Th. Pallady înseamnă cea mai înaltă coardă a sensibilităţii picturale“.

Credincios ţării, a răspuns la toate chemările şi a onorat, cu prestigiul şi tablourile sale, festivităţile organizate la Bucureşti: saloane oficiale, expoziţii internaţionale, congrese, întâlniri ştiinţifice şi parlamentare, detestând laudele şi preamăririle. A condamnat distrugerea naturii, uciderea fiinţelor de orice fel, ca şi pofta animalică pentru carne a celor din jur, fiind un vegetarian convins.

Vajnic admirator al peisajului şi al frumosului chip feminin sub formă de „nud sidefiu“, pictorul lumina multe dintre pânzele sale, reprezentând expresia „unei căutări perpetue a clasicului şi a echilibrului“. Cu aceeaşi pasiune picta naturi moarte cu culori şi flori vii, ce răspândesc parcă „adieri de parfum.“

Din anul 1940 s-a stabilit la Bucureşti

Retras în capitală din 1940, a trăit anii cumplitului război ce însângerase Europa, ajungând şi la hotelul unde locuia stingher, silindu-l să noteze, tulburat, în jurnalul personal:

„1941, 2 ianuarie. Hotelul a fost rechiziţionat pentru nemţi, care vin buluc (15-20 de divizii, se spune?). Iată-mă, deci, fără adăpost. Îmi organizasem acest refugiu unde timp de 9 luni am trăit o viaţă. Trebuie acum să reîncep să caut adăpost.

3 ianuarie. Am obţinut 48 de ore de la Comandatura germană pentru evacuarea camerei mele. Dar unde să mă duc ? Hotelurile sunt ticsite.

4 ianuarie. Petrecut ziua căutând o cameră, făcând bagaje, pachete. Exasperare. Disperare. Să nu cer nimic, să nu accept nimic - mi-am spus întotdeauna. E singurul mijloc de a-mi păstra libertatea.

23 ianuarie. Îmi place să dau; nu-mi place să primesc, căci de cele mai multe ori nu cunosc simţămintele celui care dă şi nu ştiu la ce anume îmi voi angaja astfel libertatea“.

Îl bucurau scrisorile primite de la vechiul prieten Henri Matisse: „Scrisoarea ta nu mi-a parvenit decât azi. Îţi mulţumesc, scumpe prieten. Nădăjduiesc că acum totul a reintrat în ordine şi că ţi-ai putut relua activitatea. A mea, aci, este, ca să zic, inexistentă. Mă cuprinde descurajarea, căci în zadar îmi spun: trăieşti în afara evenimentelor. Încă mai sunt prizonierul lor. Am ajuns la limită... Te îmbrăţişez şi te rog să-mi scrii.“

„Sâmbătă, 4 octombrie. Din ce în ce mai deprimat. Mă simt cu totul în afara vieţii... şi mai ales a aceleia care se desfăşoară în jurul meu“.

A găsit liniştea sufletească gândindu-se la locurile copilăriei din Moldova şi l-a tulburat vestea că, în august 1941, mătuşa Frosa (Eufrosina) Cantacuzino, soţia fratelui mamei, decedase la 84 de ani. Era o femeie simplă, care tulburase întreaga familie. Cei din jur o priveau de sus, deşi ea se dedicase tuturor. Doar bunicul Basile o acceptase din prima clipă şi spusese mamei lui Theodor, cu autoritatea sa de „patriarh“: „E sora ta“. Dorind s-o păstreze vie în cuget, pictorul adânc tulburat, a refuzat s-o vadă decedată. Dânsa, ca şi bunicul, pierdut în 1906, reprezentau sufletul cald al Moldovei, al Hoiseştilor, al Iaşilor.

Trăind, ca toţi artiştii, lipsurile războiului, a pictat puţin în acei ani, lăsând posterităţii chipul său brăzdat de umbrele durerii („Autoportret“ cu pensula şi paleta, datat 1942), dar a rămas în ţară, deşi se putea înstrăina, ca mulţi alţii, după 1944. A suferit cu stoicism lipsurile şi rigorile noii ordine sociale. Cu carnetul în buzunar se plimba trist, prin Cişmigiu, schiţa chipuri deosebite, participa la expoziţiile colective ale vremii şi la una personală.

La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziţia retrospectivă „Theodor Pallady“. Chiar în acel an, la 16 august 1956, a trecut în lumea umbrelor. Peste patru ani, în 1960, l-a urmat şi vărul G. M. Cantacuzino, care şi-a găsit liniştea din urmă la fel de tulburat, într-o chilie călugărească din incinta Mitropoliei ieşene, realizând cele două palate siameze. ▲

▲Redaţi Iaşului şi Buciumului casa marelui pictor

În amintirea marelui pictor ale cărui pânze au valori uriaşe în marile expoziţii de peste graniţe, la burse şi în licitaţii, bucureştenii au organizat Muzeul „Th. Pallady“. Fiindcă la Iaşi casa din Bucium s-a pierdut, ea ar trebui refăcută, mai ales că, la anul, cu ocazia sărbătoririi celor 600 de ani de existenţă a Iaşilor, mulţi musafiri europeni vor vizita oraşul şi unii vor întreba de ieşeanul Theodor Pallady.

Imaginea casei se găseşte pe pânza fostului locatar Th. Pallady şi în evocările multor urmaşi, precum Otto Brise, C. Agafiţei, V. Ilucă, cât şi în filmul realizat de Carmen Olaru şi C. Ostap, pentru TVR. Astfel au procedat varşovienii refăcând aidoma oraşul vechi, nimicit de război, la fel au făcut botoşănenii cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, distrusă de un avar. Buciumul are acum sumedenie de locuitori înstăriţi, între care se va găsi unul înzestrat cu har creştinesc, care să dăruiască oraşului câteva sute de metri de pământ unde, cu sprijinul altor binevoitori şi al zecilor de constructori ce ridică năvalnic şir de vile, se poate reconstrui cu uşurinţă legendara clădire.

Altfel Iaşii, oraşul culturii, vor rămâne cu încă o pată pe obrazul său înnobilat de istorie.

▲Casa din Bucium a pictorului Theodor Pallady nu mai există

Dorind să văd legendara casă din Bucium a pictorului, adesea pomenită în evocări şi în amintiri, într-o duminică însorită şi caldă, la sfârşitul lunii septembrie, am coborât din microbuzul 56 lângă „Plopi fără soţ“.

Am parcurs cei câţiva zeci de metri pe vechiul drum al cimitirului bisericii şi apoi m-am oprit. Din el se despart două căi: una la stânga, strada Plopilor fără soţ, netedă si asfaltata ca să nu tulbure somnul celor plecaţi spre casa veşniciei, iar alta mai grunjoasă la dreapta.

Neştiind unde-i casa celebrului pictor am întrebat pe unul, pe altul, fără succes. Nimeni nu ştia nimic, unii mărturisindu-mi stânjeniţi că sunt noi locatari. Am luat-o pe strada din dreapta, cu numele Ştefan Iosif. Este vegheată de edificiul catolic „St. Iosif“ ce are de vecin vizavi alt edificiu, la fel de impozant al Providenţei.

Am mers, am mai întrebat. Ştiam că pe la jumătatea drumului, la numărul 18, era prin anii 1980 o veche casă moldovenească, chipeşă, cu cerdac şi scară înaltă la intrare. O locuia, pe atunci, familia lui Gh. Micle, strănepotul Veronicăi Micle, mutat aici din Piscul Socolei (în spatele spitalului), unde existase via străbunilor, preluată de fostul Gostat. Mi-o aminteam dintr-o veche fotografie cu locatarul pe trepte, cât şi dintr-un film al Televiziunii naţionale, în care scriitorul Aurel Leon evoca legenda Veronicăi.

Întrebând despre casă pe un trecător care tocmai urca drumul şi s-a întâmplat a-i fi şi vecin, am ajuns în preajma ei. Priveam cutremurat.

În locul clădirii albe, cochete şi umbrită de cei doi nuci, se găsea o ruină. Locatarul anilor 1980 decedase, soţia Elena Micle, şi copiii se întorseseră pe locul străbunilor, o parte din grădina casei a fost recuperată de foştii proprietari, a fost vândută şi găzduia o vilă.

Neaflând nimic despre adresa căutată am fost îndrumat să merg pe strada Plopilor fără soţ şi, ca să nu cobor, mi s-a arătat o hudiţă care pornea într-acolo din strada Şt. Iosif. Cotind printre case şi grădini pitoreşti, am nimerit pe strada Plopilor fără soţ. Urcând, am ajuns la biserică şi, urmând sfatul unei bătrâne doamne care îşi amintea câte ceva despre „Hudiţa lui Palade“, pe care pictorul urca spre casa de pe muchia dealului, am luat-o fericit la dreapta, de-a lungul zării pline de şantiere şi şirag de vile ce se îndesesc prin fostele vii strămoşeşti.

Ştiam că vechea aşezare, trecută în alte mâini de Pallady şi ajunsă, după 1950, în stăpânirea IAS-ului Bucium, a slujit o vreme drept casă de odihnă pictorilor încântaţi de farmecul imensei văi umbrite de arbori centenari şi apoi rămas la dispoziţia viticultorilor.

La capătul şoselei am zărit o căsuţă ascunsă într-un tufiş. Bănuind că este o relicvă de pe vremea aceleia căutată, am bătut la poartă. Nu m-am înşelat, căci spunând ce doresc, doamna venită în întâmpinare mi-a răspuns: „Domnule Mitican, ai nimerit. Casa a fost aici lângă noi până acum vreo câţiva ani!“ Doamna, Rodica Stoiculescu, pensionară, lucrase la regionala CFR, de unde mă ştia. Îşi amintea timpul când, în casa de alături, veneau pictorii la odihnă, după care au locuit-o lucrătorii fostului Gostat. Neîngrijită, s-a ruinat şi a fost recuperată de foştii stăpâni, cărora aparţinuse înaintea colectivizării. Pentru mai multe lămuriri a strigat la gard vecina din vale, doamna Silvia Borza, care mi-a arătat o imagine de pe vremuri. Am copiat-o cu aparatul de fotografiat şi, mulţumind pentru informaţii, am pornit la vale pe cărarea ce iese din ograda şi viişoara cu numărul 35 şi duce direct în strada Ştefan Iosif. Coborând am mai privit încă o dată bătrâna casă moldovenească cunoscută cu numele Micle, ce îşi trăieşte ultimele zile, povârnită la umbra nucului ruginit. Îngândurat, m-am întors, pe jos, în oraş, neînţelegând cum pot ieşenii să lase pierzaniei comori de viaţă strămoşească. ▲