Valea Iordanului, sălaș al sfințeniei și pridvor al Raiului

Valea Iordanului este un loc al revelației lui Dumnezeu, întrucât acolo, aproape de ținuturile din Vitavara, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, ne-a arătat nemărginita Sa smerenie, plecându-Se sub mâna slugii și primind Botezul de la Ioan, după ce i-a spus cuvintele: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea (Matei 3, 15). Această binecuvântată vale ne aduce mereu aminte de predica pe care Botezătorul Domnului a rostit-o celor care veneau la el, adresându-se oamenilor obișnuiți, dar și mai marilor poporului ales, îndemnându-i să fie atenți, căci iată, securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 3, 10). Înaintemergătorul Mântuitorului Hristos s-a adresat, așadar, vameșilor și păcătoșilor sau celor care căutau viețuirea înaltă, dorind Împărăția lui Dumnezeu, dar și celor fără această perspectivă spirituală aleasă.

Pe urmele Mântuitorului și celor care au fost asemenea îngerilor în trup s-au așezat căutătorii Împărăției lui Dumnezeu. Râvna lor a rămas în parte cunoscută celor mulți, fiind în mod deplin răsplătită doar de Dumnezeu. Acolo, pe Valea Iordanului, s-au întâmplat lucruri minunate, care nu încap în cuvintele sărace ale unei astfel de mărturisiri. 

Cea mai înaltă pocăință rămâne ascunsă de ochii celor mulți

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, iubitor al vieților sfinților și cunoscător al cumplitei perioade de ostilitate față de creștini, care a păstorit în vremea cuceririi Ierusalimului de către musulmani, scria despre înaltele trăiri cunoscute cândva pe Valea Iordanului. Dacă citim cu atenție istorisirea vieții Cuvioasei Maria Egipteanca, povestită de unul dintre marii sihaștri ai Văii Iordanului din veacul al V-lea, vom înțelege cât de importantă este trăirea sublimă, departe de ochii iscoditori ai oamenilor. Sfântul Sofronie amintește un fapt minunat, menit să ne întărească în perioadele de post. La începutul Păresimilor, călugării care trăiau în numeroasele mănăstiri așezate pe Valea Iordanului, după rugăciunile stăruitoare ale perioadei de început, se retrăgeau în adâncul pustiului. Unii luau cu ei câteva pâini, alții... doar dorul după cer. Reveneau către sfârșitul Postului Mare, adunând roadele rugăciunii și ale asprelor nevoințe.

Întâlnirea cu o femeie care trăia în afară de trup

Așa a fost și Zosima, care s-a învrednicit să întâlnească o femeie care trăia în afară de trup, asemenea îngerilor, la rugăciunea căreia trupul se înălța spre cer, după dorința inimii. Această ființă aflată între lumi era Maria Egipteanca. Dar câte alte asemenea exemple de trăiri înalte nu s-au descoperit pe Valea Iordanului? Câte n-au constituit oaze de viață duhovnicească pentru trăitorii din pustie? Și câte, însă, vai!, n-au avut privilegiul de a fi păzite de forța distrugătoare a uitării, fiind îngropate în pământul aspru al negurii vremurilor și rămânând cunoscute doar de Dumnezeu, Care pe toate le vede în ascuns (Matei 6, 4)? Când au venit necreștinii, la începutul veacului al VII-lea, cele mai multe dintre mănăstirile cunoscute au fost dărâmate. Credeau că înlăuntrul zidurilor era mult aur, dar cele mai multe materiale prețioase erau zidirile dinăuntru, pe care furii, rugina, cariile nu le sapă, nici le fură, pe care doar cei care le au le duc ­înaintea lui Dumnezeu sau le trimit din vreme în ceruri...

Mănăstirea Sfântului Gherasim a rămas până în zilele noastre 

Astăzi, pe Valea Iordanului, cele mai multe dintre așezările călugărești au devenit amintire. Doar Mănăstirea Sfântului Gherasim, aflată nu departe de locul originar al Botezului Domnului, mai dăinuie. Întemeietorul ei, care era din Mira Lichiei, fusese un nevoitor pe care și animalele ­pustiului îl ascultau. Oamenii aceștia, desăvârșiți în lucrare, au trăit împreună cu leii și cămilele ca și cum ar viețui cu oamenii, aidoma protopărinților în Eden, devenind exemplu celor care se doresc următori ai cuvintelor Domnului și ucenici ai Lui.

Cei care ajung astăzi pe Valea Iordanului, la Mănăstirea Sfântului Gherasim, rămân impre­sionați de istorisirea prea aleasă a vieții lui, când pustnicul a îngrijit leul, curățându-i rana, întâlnindu-se apoi cu recunoștința neașteptată a unui necuvântător, care-i aducea mereu apă din Iordan, împă­cându-se de minune cu un asin, până când l-au acuzat unii că se hrănise din carnea măgarului, care, de fapt, fusese furat de niște neguțători.

Nevinovăția leului a fost arătată când a adus cămilele legate una după alta, apoi măgarul care devenise măr al discordiei. Leul cu pricina i-a săpat groapa Cuviosului Gherasim și a rămas recunoscător deasupra mormântului, până când a murit și el, așa cum se întâmplă cu vietățile acestei lumi. Mănăstirea, în vremea noastră, trăiește o perioadă de înflorire misionară. Nu are prea mulți monahi, dar, în schimb, și-a deschis larg porțile către oamenii suferinzi, săraci și singuri ai locului, mulți dintre ei musulmani, care găsesc hrană și ajutor în mica obște aflată în ținutul strălucitor de altădată al monahismului din Palestina.

În mănăstire și paraclisele ei sunt cinstiți cu multă evlavie Sfântul Gherasim, Sfânta Maria Egipteanca, Cuviosul Zosima și alți nevoitori care s-au perindat pe acolo, prin rânduiala lui Dumnezeu, unii dintre ei fiind și sfinții uciși de perși la începutul veacului al VII-lea. Conform tradiției, Sfânta Cuvioasă Parascheva, în tinerețea ei, s-a nevoit în acest loc, până când îngerul i-a cerut să se întoarcă în patria ei, la Epivata, pentru a-și încredința acolo sufletul Stăpânului. Tot în această chinovie monahală este cinstită în mod deosebit și Cuvioasa Maria Egipteanca, care a trăit în a doua jumătate a veacului al IV-lea și prima jumătate a veacului al V-lea, a cărei viață a fost consemnată de Patriarhul Sofronie 200 de ani mai târziu, după trecerea ei prin această lume.

Ea a auzit cuvintele care spuneau: De vei trece Iordanul, îți vei găsi pacea. Această stare duhovnicească înaltă a căutat-o, precum și alți nevoitori din pustiul arid și neprimitor. Nu prea departe de Mănăstirea Sfântului Gherasim se află ruinele altei așezări călu­gă­rești, Kalomona sau mănăstirea trestiei, care a avut o viață scurtă, pomenită în viața lui Teognius, scrisă de Episcopul Pavel al Elusei, în veacul al V-lea. Este mănăstirea de unde provenea și mult nevoitorul Zosima, care a descoperit-o pe Sfânta Maria Egipteanca, cea arsă de soare, ce nu părea a fi ființă omenească, împlinind cuvintele Scripturii: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).

Loc de lucrare duhovnicească pentru Sfântul Cuvios Ioan Iacob

Valea Iordanului mai păstrează și alte numeroase mărturii, unele încă așezate sub țărâna istoriei. Mesajul acestor vetre monahale ne îndeamnă la pocăință și la despărțirea de lucrurile efemere. Valea Iordanului ne aduce aminte și de mult iubitul cuvios român Ioan Iacob. Ajuns în Țara Sfântă, călător pe drumurile întortocheate ale lumii, Ioan Iacob a fost nevoitor lângă apa Iordanului vreme de cinci ani, slujind la Altarul românesc ridicat cu atâta osârdie la începutul veacului XX şi închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Bucuriile și nevoințele Cuviosului Ioan Iacob lângă apa Iordanului rămân acoperite de smerenia pe care a iubit-o în chip desă­vârșit. Slujea cu mult sârg în fiecare dimineață, iar noaptea târziu, când soarele fierbinte se ascundea, căra apă din Iordan pentru a uda modesta grădină de zarzavaturi din care-și ducea zilele.

Știm că acolo au curs multe lacrimi, s-au scris cele mai frumoase versuri ale monahului trăitor și doritor de a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Lângă apa Iordanului s-au înălțat către Dumnezeu gândurile și trăirile marelui nevoitor român și împreună cu el ale credincioșilor din România, pelerini către Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, știind că toate celelalte se vor adăuga la vremea lor. 

Iordanul poartă cu sine și acum, ca de atâtea amar de veacuri, rugăciunea și trăirea celor care doresc să fie aproape de Dumnezeu.