Iașii se despart azi de istoricul Sorin Iftimi

Sâmbătă, 13 noiembrie, a plecat dintre noi unul dintre cei mai cunoscuți și deopotrivă iubiți istorici ieșeni: Sorin Iftimi. Avea 56 de ani și o activitate de cercetare și publicistică densă, fiind considerat cel mai bun specialist al momentului pe subiecte legate de istoria orașului Iași. A fost, timp de 17 ani, muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași, postură din care a oferit muzeografiei și istoriografiei românești numeroase studii și volume inedite, documentate cu acribia și cu pasiunea ce-l caracterizau.

Iașii au fost zguduiți în zilele din urmă de teribila veste a trecerii în veșnicie a istoricului Sorin Iftimi. O veste greu de înțeles și de acceptat despre un om aflat în puterea vârstei profesiei, un specialist atât de cunoscut și de respectat de întreaga comunitate ieșeană. Dar mai ales un istoric foarte îndrăgit. Pentru că marele lui har a fost acela de a face ca istoria orașului să poată ajunge la publicul larg într-un mod accesibil și prietenos. Avea simțul acesta rar de a ști să extragă din abstractul documentelor poveștile Iașiului istoric, transformându-l într-un oraș pe înțelesul tuturor. A putut face asta după o viață trăită printre cărți și în arhive, dar mai ales dispunând de un sistem de senzori foarte fini cu care a știut să înțeleagă în profunzime trecutul și să-l pună în acord cu prezentul. „Prin formaţie, Sorin a fost un specialist al istoriei Evului Mediu românesc, ocupându-se în mod special de Ţara Moldovei, mai precis de evoluţia braniştei domneşti şi a Ţinutului Iaşi, care se întindea pe ambele maluri ale Prutului. Însă el s-a hotărât să cucerească Iaşii, capitala Moldovei, iar pentru împlinirea dezideratului a pătruns cu cercetarea dincolo de porţile şi zidurile oraşului, intra muros, ajungând până în inima lui. Lunga sa «campanie» în câmpul studierii trecutului acestei frumoase urbe, pe care o iubea cu toată fiinţa sa, se reflectă în cele două consistente volume dedicate edificiilor religioase ale Iaşilor şi curţilor domneşti din cele  două principate extracarpatice: Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieşene. Monumente, ctitori, mentalităţi (2014), Doamnele şi domniţele în istoria românilor. Curtea Doamnei în Moldova şi Ţara Românească (2015)”, explică bunul său prieten și coleg, muzeograful Ioan Iațcu, de la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iași.

Sorin Iftimi a pornit adesea în studiile sale de la detalii foarte concrete (o piesă de muzeu, o stemă, un nume din genealogia unei familii, un episod mărunt) și a construit apoi, solid, tabloul întreg al unei secvențe istorice. Nu era un cercetător încrâncenat, ci unul dominat de bucuria descoperirilor. Iar această stare emana din toată ființa lui atunci când vorbea despre o temă care îl preocupa sau pe care tocmai o studiase.

Un autentic tălmăcitor al istoriei

Era dominat de onestitate și de noblețe profesională, împărtășind cu dărnicie din ceea ce știa, și era absorbit de o pasiune sinceră pentru istoria Iașilor. Se înscria, din acest punct de vedere, în șirul marilor iubitori ai orașului, cei care i-au căutat trecutul și ni l-au povestit și nouă: istoricul Ioan Caproșu, publiciștii Ion Mitican și Constantin Ostap.

L-am cunoscut și am colaborat în dese rânduri pentru documentarea unor subiecte pe teme istorice. Și am admirat întotdeauna acea atât de generoasă deschidere a sa în a explica, în a sugera direcții inedite de documentare, în a deschide larg orizontul temei aflate în discuție. Înțelegea ca și noi, jurnaliștii, că informațiile, inclusiv cele legate de istorie, trebuie să ajungă la public tălmăcite pentru a putea fi înțelese și apreciate. Iar el a fost un minunat tălmăcitor al istoriei.

De sâmbătă, de când a plecat din lumea aceasta, zeci, sute de prieteni, colegi și colaboratori din Iași, din țară și din străinătate i-au evocat, în cuvinte pline de durere și de regret, portretul: a fost un profesionist rarisim, cu multă devoțiune pentru domeniul în care s-a format și pentru munca sa, un om elegant, discret și bun.

Scurte repere biografice

Născut la Mileanca, în județul Botoșani, la 27 septembrie 1965, Sorin Iftimi s-a format profesional în Iași, unde a fost mai întâi student, apoi muzeograf, cercetător și profesor asociat la una dintre specializările de masterat ale Facultății de Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“. Medievist ca formație, a devenit, așa cum îl caracterizează muzeograful Ioan Iațcu, „un istoric complet, preocupat și de problematici ce ţineau de alte epoci istorice, cum ar fi cea modernă ori contemporană. A fost şi un desăvârşit cercetător în domeniul heraldicii, reconstituind în desen, cu o deosebită uşurinţă, vechi blazoane nobiliare ori steme ale unor unităţi administrative de mult uitate”.

A publicat enorm, multe dintre lucrările și volumele sale devenind de referință. Printre acestea: Alexandru Ioan Cuza şi organizarea Armatei române moderne, 2011 (în colaborare); Doamna Elena Cuza: un destin pentru România, 2011 (în colaborare); Alexandru Ioan Cuza. Steme, monograme, decoraţii, 2009 (în colaborare); Heraldica Palatului Sturdza de la Miclăuşeni, 2014; Vechile blazoane vorbesc. Obiecte armoriate din colecţiile ieşene, 2014; Giovanni Schiavoni - un pictor italian în Moldova (1837-1844), 2014; Piaţa „Mihai Eminescu“ din Iaşi. Repere istorice şi cercetare arheologică (2015, în colaborare); Strada Ştefan cel Mare Iaşi. Memoria monumentelor (2016, în colaborare); Strada Carol I (Copou). Memoria monumentelor ieşene (2018); Oraşul Iaşi în imagini vechi (secolele XVII-XIX). Gravuri, stampe, litografii, picturi/Jassy in Old Images (17th-19th centuries). Engravings, prints, litographs, paintings (2020); Iaşi, Capitala României, 1916-1918. Iassy-Capital City of Romania (2017, în colaborare).

A plecat în veșnicie la 13 noiembrie 2021, după o perioadă de spitalizare de două săptămâni, pe fondul diagnosticului de COVID-19. Va fi înmormântat astăzi la Cimitirul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din Iași.

„Sorin nu rostea niciodată «Nu»”

„L-am cunoscut în decembrie 2008, când am devenit colegi la Muzeul de Istorie a Moldovei, el revenind aici după o absenţă de câţiva ani. Din cei 13 ani scurşi de atunci, timp de 10 ani am împărţit acelaşi birou. Datorită bunătăţii şi onestităţii sale, care se completau cu blândeţea glasului său, cu toţii ne simţeam extrem de confortabil în preajma sa. Când am auzit că a trecut la Domnul, primul gând a fost acela că a plecat să-şi întâlnească iubiţii săi părinţi şi bunicul de pe tată, despre care a aflat, într-un târziu, că a murit în prizonierat (1943), una din marile enigme ale istoriei sale personale pe care a reuşit să o dezlege.

Pe lângă cărţile lui frumoase şi interesante, ne vor rămâne fotografiile cu el şi amintirea interminabilelor discuţii despre Mileanca sa natală şi alte atâtea subiecte.

Cândva, într-un noiembrie friguros, aflaţi lângă statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii, el mi-a spus că, oricând, un monument ar putea fi cu adevărat viu, cu condiţia ca oamenii să se adune în jurul lui pentru a-l însufleţi. Şi cum Sorin, în blândeţea şi iubirea sa pentru semeni, nu rostea niciodată «Nu», tot aşa îi făgăduim şi noi, astăzi, că mereu îl vom păstra viu în amintirea noastră şi ne vom aduna pentru a-i pomeni numele trecut în veşnicie.”

(Ioan Iațcu, muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei, Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași)