Simonopetra, arhimandritul Emilian și minunatele întâlniri ale vieții noastre

Citim în Faptele Apostolilor că unul dintre cunoscătorii Legii Vechi, discipol de suflet al învățătorului Gamaliel de la Școala Rabinică de mare tra­diție a Ierusalimului, avea să călătorească spre Damasc.

Sfântul Apostol Pavel, care în vremea aceea se numea Saul, mergea cu gânduri ascunse în Siria pentru a-i prinde pe creștini și a-i aduce legați la Ierusalim, în fața mai-marilor vremii de atunci. Pe cale însă, el s-a întâlnit cu Lumina Lumii. Faptele Apostolilor ne spun că ziua în amiaza mare a văzut o lumină strălucitoare și un glas care i-a spus: Saule, Saule (ti me diochis) – de ce mă urmărești? sau după altă traducere: De ce mă prigonești? Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușe, și celelalte pe care le știm din scrierile nou-testamentare.

Apostolul Pavel, devenit marele misionar al Bisericii, avea să mărturisească faptul că Domnul i s-a arătat și lui după Înviere, deși nu era vrednic să se numească Apostol pentru că prigonise Biserica lui Hristos.

Pronia divină rânduiește să avem parte de întâlniri minunate în lumina Învierii Mântuitorului, în raza căreia se revelează o perspectivă specială pentru fiecare dintre noi. Așa sunt întâlnirile cu sfinții pe care i-am văzut în vremea copilăriei sau a tinereții noastre, oameni ai lui Dumnezeu despre care putem spune, precum ofițerul păgân Domnului, că nu suntem vrednici ca să intre sub acoperământul casei ori al sufletului nostru, dar cuvintele și faptele lor luminează viața și inimile curate.

M-am învrednicit și eu să întâlnesc oameni aleși, unii dintre ei în Munții Neamțului, cum a fost minunatul părinte Paisie Olaru de la Sihăstria sau părintele Cleopa, asemenea unor făclii de înviere a căror înălțime duhovnicească concura cu piscurile masive îndreptate către Cer.

Mai târziu am auzit și de cuvioșii Atonului, cei de demult și cei din vremea noastră. Pe unii dintre ei i-am întâlnit în cunoscutele mănăstiri Lavra, Iviru, Simonopetra, Vatopedu, Grigoriu, Sfântul Pavel și, nu în ultimul rând, la Prodromu și la Schitul Lacu, acolo unde s-au perindat călugării români iubitori de rugăciune și de isihie, care s-au înstrăinat de țara lor pentru a se apropia mult de Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni și pe toate le împlinește.

Călătorind în Sfântul Munte, am auzit de multe ori vorbindu-se despre părintele Emilian, Emilianos cum spun grecii, starețul Mănăstirii Simonopetra.

Marcase în cei 26 de ani de stă­reție istoria chinoviei, iar obștea lui de la Mănăstirea Sfântului Simon Mirovlitul, Izvorâtorul de mir, cunoscuse o perioadă de înflorire duhovnicească pe care, prin darul lui Dumnezeu, le află în anumite vremuri țările, locurile, Biserica în general, mănăstirile, dar și oamenii aleși.

Mănăstirea Simonopetra se afla în ruină. Așa erau de fapt aproape toate mănăstirile Muntelui în a doua jumătate a veacului XX, mai precis prin anii â70. Într-o asemenea stare se găseau Vatopedu, Iviru, Lavra și Simono­petra. Ultima s-a distins întotdeauna prin așezarea ei sihastră, nepământeană, deasupra unei stânci, cu privirea către Cer și mare, fiind ferită de țintele pira­ților, întrucât înălțimea pe care se află îi îngăduia să observe din vreme primejdiile și să se apere după cum putea, mai ales cu ajutorul rugăciunilor achimite.

Nu l-am cunoscut personal pe părintele Emilian, dar l-am descoperit din cărți. Am văzut cât de mult a scris și a publicat în limba Sfinților Părinți, scrierile sale fiind traduse și în alte limbi de circulație, devenind astfel accesibile și românilor.

În schimb, l-am cunoscut pe părintele Emilian în alt chip, anume prin duhul imprimat mănăstirii sale. În timpul pelerinajelor pe care le-am efectuat la Simono­petra, unde uneori am rămas pentru un ceas sau mai multe, iar alteori am privit mănăstirea din depărtare, când nu putea fi întotdeauna accesibilă, am descoperit viața duhovnicească înaltă prin participarea la slujbe de o rară frumusețe, în anii 1996 și 1999, apoi de câteva ori după anul 2000.

Odată, am rămas peste noapte la Simonopetra. Erau puțini pelerini care s-au alăturat comu­nității monahale. Am fost invitați la slujbă, la Sfânta Liturghie și la trapeză. Deși era o zi obișnuită, a rămas înscrisă în sufletul meu ca o zi de Paști. Frumoasele cântări ale monahilor din această obște, ordinea desăvârșită, tăcerea care grăia despre semnificația momentului liturgic și trăirile călugărilor, dar și ale pelerinilor s-au zugrăvit în inima mea asemenea unor icoane. Nici un cuvânt în plus. Nici un cuvânt în mi­nus. Singurul care s-a mișcat prin biserică era tipicarul, nimeni altul decât un călugăr învățat, cu studii de teologie și ale altor științe folositoare dobândite în Franța, stabilit apoi la Muntele Athos și devenit monah pilduitor prin râvna sa față de perioada Triodului, specifică pocăinței în spațiul ortodox.

Cântările de la Simonopetra m-au însoțit vreme îndelungată; mi-am cumpărat și câteva CD-uri cu acele psalmodieri pe care mănăstirea le-a imprimat prin râvna părintelui Emilian, starețul de atunci al Lavrei. În ceea ce priveşte cântările închinate Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, dar și sfinților ocro­titori, cum a fost privegherea Sfântului Simon Mirovlitul, Izvorâtorul de mir, pe lângă cântă­reți, singurul slujitor era părintele Atanasie, astăzi venerabil arhimandrit și imnograf, aflat în ascultarea Patriarhului Ecumenic și a Tronului de la Constantinopol, care a întocmit slujbele și Viețile Sfinților.

Am descoperit la Mănăstirea Simonopetra călugări veniți din aproape toate colțurile lumii, paisprezece sau cincisprezece națio­nalități, inclusiv română, din cele două țări despărțite artificial de Prutul care curge printre noi și plânge, profesori, medici, ingineri, oameni ai literelor și ai științelor, precum și oameni practici, care au făcut în ultimii ani din Mănăstirea Simonopetra un adevărat stup de albine ce se trudesc mult pentru a-I sluji Domnului.

Starețul Emilian a plecat de la Simonopetra prin anul 2000. O suferință grea l-a așezat într-o mănăstire, pe care a ctitorit-o nu prea departe de Peninsula Atonită, și anume în raza satului Vatopedu, la vreo 50-60 km de Uranopolis, unde s-a întemeiat cunoscuta vatră monahală de astăzi, Ormilia.

Prin rânduiala lui Dumnezeu am ajuns și acolo și am descoperit o mănăstire de o rară frumusețe, unde o bisericuță veche a fost restaurată și au fost construite alte altare și paraclise noi închinate Domnului. Este așezată între livezile de măslini care transformă zona într-un alt munte al Eleonului (al măslinilor). Numeroși monahi, preoți și credincioși vin pentru a afla mângâiere, știind că undeva, într-una din chiliile mănăstirii, aproape 20 de ani s-a nevoit în tăcere, așteptând eliberarea din trupul pământesc, arhimandritul Emilian.

Îmi amintesc cu bucurie de anii 2015, 2016, 2017, când Dumnezeu a rânduit să slujesc la Mănăstirea Simonopetra în privegheri care au durat toată noaptea și care au trecut pe neobservate, ca și cum ar fi fost un ceas. Am simțit dulceața rugăciunii despre care am auzit adeseori vorbin­du-se. Părintele Cleopa, pomenind despre acestea, mărturisea că uneori n-ai vrea să se mai termine slujbele, privegherile sau chiar rugăciunile personale. Așa s-a întâmplat și cu mine, când, după multe ore de priveghere, am sesizat că vremea trecuse prea repede, iar ceasurile acelea petrecute de la apusul soarelui până la ivitul zorilor însumau un timp mântuitor, care fusese hărăzit să aducă bucurie și nădejde chiar și unui fiu risipitor.

A stat atunci lângă mine un călugăr venerabil, arhimandrit, scriitor, preocupat de viața Sfintei Maria Magdalena, părintele Teologos. Deși cu treizeci și ceva de ani mai vârstnic decât mine, nu s-a așezat în strană, ci a rămas tot timpul priveghind. În zadar îmi făceau semn părinții mănăstirii să mă așez și eu în strana arhierească; nu simțeam nevoia și apoi era lângă mine acest bătrân care nu dădea semne de oboseală. Cum aș fi îndrăznit eu, mult mai tânăr decât el, să mă așez, când alții se rugau, privegheau și trăiau frumusețea slujbei închinate Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cea mai Înaltă decât Cerurile?

Auzind acum despre despăr­țirea din cele ale trupului după o lungă suferință a părintelui Emilian Simonopetritul, am rememorat întâlnirea pe care am avut-o cu ucenicii lui, părinții slujitori ai Mănăstirii Simonopetra, aflați astăzi sub îndrumarea arhimandritului Elisei, unii dintre ei de neuitat prin felul de a fi, prin statornica slujire, delicata atenție, smerenia și filoxenia lor.

Mănăstirea Simonopetra a devenit astfel un loc al sufletului meu. Este de prisos să spui cuvinte despre o chinovie către care privesc atâția ochi din lumea întreagă, un loc care a devenit emblematic pentru Muntele Athos, despre care au scris pelerini, teologi, ierarhi, oameni care au privit-o de departe și s-au cuminecat din bucuriile negrăite de pe stânca Sfântului Simon Mirovlitul. Toate aceste bucurii sunt datorate și părintelui Emilian Simonopetritul, care a refăcut mănăstirea, a adunat obștea, formată într-un spirit cu adevărat monahal, a îndrumat-o la Liturghie și cântare, a învățat-o să nu agonisească nimic pentru a avea bogății dincolo, bogății pe care furii nu le fură, iar moliile, rugina și cele trecătoare nu le strică.

I-a învățat pe toți ucenicii săi, fie că sunt monahii de la Simonopetra, fie că sunt monahiile de la Ormilia ori de la metocurile lor din Atena, Galia sau alte locuri ale lumii, că Dumnezeu, ieri, azi și în veac este Același, iar slujirea Lui se face cu smerenie, iubire și jertfelnicie multă.

Trecerea părintelui Emilian prin drumul vieții și găsirea cărării către Împărăția lui Dumnezeu reprezintă un îndemn pe care acesta îl lasă tuturor monahilor și slujitorilor Bisericii care se străduiesc să împlinească voia Domnului.