2017 - Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în cuprinsul Patriarhiei Române.

În fața secularismului contemporan, Biserica Ortodoxă Română reiterează importanța și semnificația spirituală a cinstirii sfintelor icoane, ca mărturisire a dreptei credințe în Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu scopul îndumnezeirii omului prin har. Icoanele ne arată pe Domnul Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţii lui Dumnezeu: îngeri, proroci, apostoli, martiri, cuvioși monahi şi credincioşi mireni ca trăind veșnic în împărăția slavei netrecătoare sau a luminii necreate, care nu se vede cu ochii trupești, ci numai cu ochii credinței, atunci când Dumnezeu dăruiește celor smeriți darul de a vedea, încă din lumea aceasta pământească, lumina cea neînserată sau slava Împărăției cerurilor.

În confruntarea cu ereziile, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întruniți la Sinoadele Ecumenice, au definit adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi adevărul privind cinstirea sfinţilor, a sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte.

În definiția dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic, întrunit la Niceea în anul 787, Sfinții Părinți au exprimat acest adevăr de credință în următoarele cuvinte:

„Păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă, fie în scris, fie în mod nescris. Între care una este și figurarea zugrăvirii în icoană, ca una ce este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei și este folositoare spre încredințarea adevăratei, și nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul și spre câștigul nostru unanim; căci ca unele ce în chip neîndoielnic se arată una pe cealaltă, ele (cuvântul și icoana) au în mod evident și aceeași valabilitate”¹.

Din punct de vedere istoric, sfintele icoane au fost sprijin pentru memorie pe calea mântuirii de la începutul Bisericii. Prefigurările lor există încă din vremea Vechiului Testament, așa cum mărturisește și ne învață Episcopul Leontie al Ciprului:

„Ai avut și tu multe și diferite icoane și semne spre aducerea-aminte a lui Dumnezeu, înainte de a fi lipsit de ele din pricina ignoranței tale, adică: toiagul lui Moise, tablele scrise de Dumnezeu, rugul plin de rouă, care nu ardea, piatra seacă îmbelșugată în apă, chivotul purtător de mană, jertfelnicul plin de foc dumnezeiesc, placa de metal cu numele lui Dumnezeu, efodul, care arăta pe Dumnezeu, cortul umbrit de Dumnezeu. Dar, dacă tu cinsteai toate acestea zi și noapte, spunând: «Slavă Ție, Care ești singurul Dumnezeu atotputernic, Care ai făcut minuni în Israel prin toate acestea» (2 Paralipomena 6, 4); dacă tu, prin toate aceste lucruri, poruncite de Lege, pe care le-ai avut altădată, te închinai lui Dumnezeu, căzând la pământ, înțelege că prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu”².

Toiagul lui Moise, tablele legii, cortul mărturiei împodobit cu imaginile heruvimilor și chivotul, toate acestea constituiau prefigurări ale sfintelor icoane, de vreme ce poporul Israel se închina lor nu ca în fața unor idoli, ci aducea cinstire unor obiecte sfinte și de mare preț care îi aminteau neîncetat de faptele minunate săvârșite de Dumnezeu pentru ocrotirea sa.

În mod deosebit, sfintele icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, deoarece prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu şi a le dărui viaţă veşnică.

Ele sunt mărturia zugrăvită în culori și imagini a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu și a vieții sfinte a celor care I-au urmat pe calea duhovnicească a smereniei şi a iubirii jertfelnice. În acest sens, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, mărturisește:

„Acum să spunem că a zugrăvi sau a reda în icoană pe Hristos nu și-a luat începutul de la noi, nici n-a început în generația noastră, nici nu este născocire nouă. Pictura are autoritatea timpului, se distinge prin vechime, este de aceeași vârstă cu propovăduirea evanghelică. Și, ca să spun mai scurt și mai ferm, deoarece aceste sfinte imagini sunt simboluri ale credinței noastre neprihănite, s-au ivit de la început împreună cu credința, și cu ea au înflorit. Sunt o operă a Apostolilor, pecetluită de Părinți. Căci precum ei ne-au învățat cuvântul credinței în Dumnezeu, așa ne-au făcut clar și vădit și prin acestea, ca și prin Scriptura evanghelică, modul în care Mântuitorul a viețuit petrecând pe pământ. Ei au făcut același lucru pe care l-au făcut mulți de odinioară, care au descris faptele minunate înfățișându-le nu ­numai în cărți, ci și în ima­gini. […] Drept aceea, cel ce primește cele scrise va primi, în mod necesar, și reprezentarea. Căci dacă nu primește una, nu va primi, în mod necesar, nici pe cealaltă”³.

Icoanele sunt chemare permanentă la rugăciune și o formă liturgică de mărturisire a adevărului că Fiul lui Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut; Cel Veşnic S-a făcut om muritor pentru ca trecând prin moarte şi Înviere să ne dăruiască nouă viaţa veşnică.

Nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales sfintelor icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că sfânta icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră şi o prezenţă harică a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă înaintea sfintelor icoane.

Harul dumnezeiesc se pogoară permanent asupra celor care vin cu credință, cu frică de Dumnezeu și cu multă evlavie în fața sfintelor icoane, rugându-se cu smerenie și fiind conștienți că nu se închină împodobirii picturale, nici frumuseții, nici materiei din care este alcătuită icoana, ci persoanei care este înfățișată pe icoană. Pentru a putea înfățișa în cuvinte potrivite această deosebire, părintele profesor Dumitru Stăniloae folosea imaginea unei mame care are un portret al fiului său cu care vorbește ca și cum ar vorbi cu fiul ei⁴. Dacă înlocuim aici portretul cu icoana, vedem de fapt cât de mare este eroarea celor care consideră închinarea la sfintele icoane drept o manifestare a idolatriei.

Fiecare credincios ortodox se închină cu credință sfintelor icoane, fiind conștient că această închinare a sa merge direct la sfântul al cărui chip este cinstit şi sărutat cu evlavie, cerând ajutorul lui. În acest sens, Sfântul Teodor Studitul ne povă­țuiește, zicând:

„Trebuie să ne apropiem de icoană și să ne închinăm ei cu frică și evlavie, întrucât închinarea ei urcă la Hristos, și să credem că prin ea ne vine un har dumnezeiesc și că împăr­tășește sfințire celor ce se apropie de ea cu credință. Pentru că și la tipul făcătoarei-de-viață Cruci și la icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și a tuturor sfin­ților toată închinarea sfinți­toare a icoanelor urcă prin intermediul prototipurilor lor la Dumnezeu”⁵.

Așa cum ne mărturisesc cântările liturgice, Biserica nu consideră icoanele ca fiind simple opere de artă sau podoabe, care pot fi oricând modificate sau înlocuite, asemenea unor picturi obișnuite, ci sfintele icoane sunt expresii liturgice ale credinţei ortodoxe şi lumini ale Împărăţiei cerurilor, după cum mărturisim în Duminica Ortodoxiei:

„Cu sfintele icoane se luminează acum, împodobindu-se ca o mireasă, Biserica lui Hristos, și pe toți îi cheamă să prăznuiască duhovnicește. Să ne adunăm dar cu un gând și cu o credință, cu bucurie slăvind pe Domnul”⁶.

De asemenea, trebuie eviden­țiat rolul catehetic sau didactic al sfintelor icoane, deoarece acestea au reprezentat, timp de secole întregi, „cărțile” celor care nu știau să citească, povățuindu-i la lucrarea faptelor bune, îndemnându-i la o viață de sfințenie, izvorându-le ocrotire, blândețe și bucurie prin imaginile zugrăvite pe ele.

Sfintele icoane ne călăuzesc sau ne orientează către Împărăţia lui Dumnezeu, care este scopul ultim al vieţii noastre. Icoanele ne arată slava Împărăţiei cerurilor ca fiind destinaţia noastră ultimă. Omul nu este făcut pentru mormânt, ci pentru viaţă veşnică cerească în Împărăţia lui Dumnezeu sau a Preasfintei Treimi. În icoane vedem Cerul deschis şi unit cu pământul, pentru ca să ridice pe pământeni la cer, prin har.

În viaţa Bisericii Ortodoxe, nu numai locaşul liturgic este împodobit cu sfinte icoane, ci şi casa familiei creştine, ­numită simbolic „biserica de acasă”, unde se recomandă să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa sfintelor icoane este mai intimă şi mai profundă, deoarece icoanele ne arată că sfinţii sunt aproape de noi, în faţa noastră. Săvârşită cu smerenie şi evlavie deplină, rugăciunea în fața sfintelor icoane ne aprinde inima de credință şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinţii lui Dumnezeu și ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu și chemați la asemănarea cu El prin harul Duhului Sfânt.

În fața sfintelor icoane, atitudinea corectă este cea de smerită pocăință pentru păcate și mulțumire pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu, pentru darul vieţii pământeşti şi al chemării la mântuire sau la viaţa cerească veşnică. Adeseori, nu suntem vrednici să sărutăm sfintele icoane, din cauză că ne-am întinat sufletul și trupul prin gânduri rele, vorbe rele și fapte rele, dar nădejdea noastră de vindecare și de curățire se amplifică prin rugăciunile şi ajutorul sfinților pe care îi cinstim. Când ne închinăm în fața icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, ne rugăm cu multă căință, dar și cu nădejde de mântuire, zicând:

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmașului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mul­țumire strigăm Ție: «Toate le-ai umplut de bucurie, Mân­tuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuiești lumea»”⁷.

În faţa marilor ispite ale ­lumii: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții”, după cum le numeşte Sfântul Evanghelist Ioan (1 Ioan 2, 16), trebuie să cultivăm gândirea smerită și iubirea jertfelnică, aşa cum ne povă­țuiește şi Sfântul Apostol Pavel:

„Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 1-2).

Numai astfel vom reuși să ne câștigăm mântuirea sufletelor și să fim bineplăcuți Mântuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului și sfinților Săi, care privesc neîncetat asupra noastră și ne cheamă prin sfintele lor chipuri, înfățișate în cinstitele icoane să le urmăm dreapta credință și sfânta viețuire.

Sfintele icoane, ca lumini permanente ale credinţei creştine, reprezintă un tezaur spiritual şi cultural, mereu împodobit de-a lungul timpurilor.

Toate aceste lucrări de artă sacră sau liturgică, parte a patrimoniului universal, au fost realizate de iconari și pictori bisericești, care posteau înainte de a se apuca de lucru, rugându-se în timp ce pictau și mulțumind lui Dumnezeu atunci când încheiau lucrarea lor. Un astfel de pictor a fost și Pârvu Mutu, care este propus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare în acest an omagial dedicat sfintelor icoane, iconarilor și pictorilor bise­ricești. Pictorii rugători şi smeriţi au pictat icoane care au devenit, mai târziu, făcătoare de minuni, atât prin credința celor care se rugau îna­intea lor, cât și prin sfințenia vieţii celor care le-au pictat. Cu alte cuvinte, sfinții pictaţi pe icoane oferă pricepere și har iconarului sau pictorului bisericesc care se roagă lor și dorește să urmeze pilda lor în ceea ce privește sfințenia vieții. Aceşti sfinţi oferă ajutor şi celor care se închină lor cinstind sfintele lor icoane.

Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor și ne rugăm Preasfintei Treimi să dăruiască lumină și pace, bucurie și mult ajutor tuturor slujitorilor Sfintelor Altare din Arhiepiscopia Bucureștilor, în lucrarea lor pastorală și misionară, arătând oamenilor frumuseţile veşnice ale Ortodoxiei.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt adresat la deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti - 29 mai 2017, Ploieşti - 30 mai 2017, Câmpina - 31 mai 2017

Note:

¹ „Definiția credinței Sinodului VII Ecumenic de la Niceea”, în: SF. Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, studiu ­introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 193.

² Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților”, la Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra icono­claștilor, trad., introd. și note de pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2016, p. 106.

³ Sfântul Nichifor al Constantinopolului, „Antirrheticus III ­adversus Constantinum Copronymum”, P.G., vol. 100, col. 310 C, la preot Dumitru Stăniloae, O ­teologie a icoanei, ediție îngrijită de Ștefan-Ionescu Berechet, Ed. Fundației Anastasia, București, 2005, pp. 131-132.

⁴ Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Considerații în legătură cu sfintele icoane”, în: O teologie a icoanei, ediție îngrijită de Ștefan Ionescu-Berechet, Ed. Fundației Anastasia, București, 2005, p. 54.

⁵ Sf. Teodor Studitul, „Epistola către Platon, părintele său duhovnicesc despre închinarea la sfintele icoane”, în: Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, p. 190.

⁶ „Duminica întâia a Postului Mare”, Stihira întâi la Vecernia Mică, în: Triod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 204.

⁷ „Duminica întâia a Postului ­Mare”, Tropar, în: Triod, p. 207.