PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA PRIMA DUMINICĂ A POSTULUI NASTERII DOMNULUI DIN ANUL 2024 Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Iubiți frați și
17 Noi, 2024
Capătul căii
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.“ (2 Timotei 4, 7)
La Crăciun, în scrisoarea pastorală, vă făceam o propunere duhovnicească: să o apucăm pe altă cale. Să alegem un drum bun pentru călătoria vieţii noastre, un drum care ne duce la Hristos.
Acum, la Sfintele Paşti, vom medita împreună la sfârşitul drumului vieţii noastre pământeşti, la capătul căii. Pentru că viaţa noastră nu-i decât o călătorie pe care dorim s-o săvârşim bine. În ectenia cererilor de la Vecernie Îi cerem lui Dumnezeu: sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
Sfântul Pavel subliniază faptul că noi suntem pe pământ călători şi că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13, 14). Iar o cântare de la înmormântarea preoţilor zice că viaţa noastră este pe pământ ca o jucărie: ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă.(…)
Iubiţi fraţi şi surori,
Noi oamenii nu ne putem obişnui cu gândul că vom muri. Vedem că mor alţii. Suferim pentru pierderea lor. Dar e foarte greu să ne vedem pe noi în postura de oameni plecaţi din lumea aceasta. Şi e şi firesc, pentru că ne spune Înţeleptul Solomon că Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). El a făcut viaţa şi porunca Lui este viaţa veşnică (Ioan 12, 50).
Aşa stând lucrurile, este firesc să ne întristăm atunci când este vorba de moarte, dar nu ca aceia care nu au nădejde (1 Tesaloniceni 4, 13). Întristarea noastră trebuie să fie plină de optimism şi mobilizatoare înspre fapte bune. (…)
Dreptul Iov, într-un moment de tristeţe, medita astfel: „Un copac, de pildă, tot are nădejde, căci dacă-l tai, el creşte din nou şi vlăstarii nu-i vor lipsi. Dacă rădăcina lui îmbătrâneşte în pământ şi dacă trunchiul lui putrezeşte, când dă de apă înverzeşte din nou şi se acoperă cu ramuri ca şi cum ar fi atunci sădit. Dar omul când moare rămâne nimicit; când omul îşi dă sufletul, unde mai este el?“ (Iov 14, 7-10).
Tristeţea lui nu era însă lipsită de nădejde, pentru că într-alt moment exclama cu multă convingere: Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă (Iov 19, 25).
Dreptmăritori creştini,
Aceasta este cea mai importantă realitate: Răscumpărătorul nostru este viu. S-a sculat din morţi. Şi învierea Lui are consecinţe universale. Zice Sfântul Pavel că „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om, şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia“ (1 Corinteni 15, 20-22).
Entuziasmat, Sfântul Ioan Gură de Aur zice în Cuvântul de Învăţătură de la Paşti: „Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut“.
Domnul Hristos, vorbind despre Parusie, zice: „Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii“ (Ioan 5, 28-29). Acesta este capătul căii. (…)
Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui naştere s-au scurs 110 ani, iar de la mutarea sa la Domnul 20 de ani, fiind cel mai mare teolog al nostru, spunea că istoria şi omul nu pot fi scoase din ordinea lor coruptibilă şi din planul morţii decât prin învierea lui Hristos: „Numai învierea lui Hristos a scos o persoană istorică din acest plan, deschizând perspectiva eliberării viitoare a istoriei în întregime din acest plan. În acest sens, învierea e singurul eveniment care dovedeşte nu numai că istoria se face cu colaborarea unor puteri mai presus de puterile umane strict «imanente», ci şi că istoria, în generalitatea ei, e destinată să fie ridicată într-un plan superior ei, în planul vieţii incoruptibile şi fără de moarte, pnevmatizat, unde domnesc nu procesele uniforme ale naturii, ci libertatea spiritului uman, prin care Duhul Sfânt pnevmatizează şi face transparent şi timpul“.
Iubiţi credincioşi,
Ca voiajul nostru să se facă bine avem nevoie de călăuză, avem nevoie de un ghid care să ne povăţuiască pe cale şi să nu ratăm ţinta. Ştim că Domnul Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Dar cine ne călăuzeşte pe Cale? Afirmăm fără teama de a greşi: pe Cale ne povăţuieşte duhovnicul nostru, preotul nostru.
Poate vă întrebaţi de ce există mai multe religii şi confesiuni, că doar Hristos este unul? Pentru că, pe lângă duhovnicul „profesionist“, există şi falşi povăţuitori care derutează. Ei pot poza ca oameni buni, şi poate că şi sunt, dar, din punct de vedere spiritual, sunt orbi. Iar dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14).
Duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi dobândirii nepătimirii, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu. (…)
Iubiţi fraţi şi surori,
La capătul căii ne aşteaptă Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în rai, L-a văzut: capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna şi ca zăpada şi ochii Lui ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui ca un vuiet de ape multe (Apocalipsă 1, 14-15). Ioan s-a temut, dar Domnul i-a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului (Apocalipsă 1, 17-18).
Zice Mântuitorul în slujba înmormântării: „Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care în viaţă crucea ca jug aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti“. Important este să umblăm pe calea cea strâmtă, lăsându-ne povăţuiţi de cei ce o cunosc.
Mărturisirea de credinţă a Sfântului Apostol Pavel, când se apropia de capătul căii, este făcută tot în acest spirit: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea“ (2 Timotei 4, 7-8).
Iar în Canonul Învierii spunem triumfal: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi, săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul Binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit“.
Dorindu-vă sărbători pline de lumină şi binecuvântate, vă îmbrăţişez cu drag şi vă zic: Hristos a înviat!
† Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
