Omiliarul slavon din secolele XI-XII din Şcheii Brașovului

În cadrul „Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” și „Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română” valorificăm bogatul tezaur documentar din Șcheii Brașovului, aflat în cadrul Muzeului Bisericii „Sfântul Nicolae” – Prima Școală Românească.

În Şcheii Braşovului s-a concentrat o bogată viaţă spirituală, grefată pe o intensă şi susţinută activitate a preoților și dascălilor cărturari de aici. Necesitatea susţinerii unor şcoli de copiști și traducători se iveşte aici în condiţiile în care românii ortodocşi se confruntau cu celelalte culte „autoritare”, fiind nevoiţi să-şi apere şi să-şi păstreze fiinţa naţională, prin formare şi educaţie creştin-ortodoxă în masă.

Funcţionând sub egida străvechii biserici voievodale „Sfântul Nicolae”, ctitorită de numeroși domni și mari boieri din Muntenia și Moldova, şcoala din Şchei și slujitorii ei îşi împletesc destinul, în epoca medievală într-o evidentă unitate: școală-biserică, în sensul că slujitorii bisericii sunt preocupaţi de bunul mers al şcolii, activând ca dascăli sau organizatori ai ei. Ca atare, documentele de epocă surprind activitatea şcolii în legătură cu cea a bisericii şi a slujitorilor ei, în bună parte valoroşi cărturari.

Cea mai mare bogăție a bisericii a constituit-o slujitorii săi, preoți cărturari de prestigiu. Remarcabilă este hotărârea Consiliului parohial din 1716 înscrisă în catastiful bisericii: „Preoți neînvățați și nevrednici și cari vor fi cu zvon rău să nu-i primească orășenii, că unii ca aceștia fac necinste și întristare sfintei case și norodului prin nechivernisirea și prostimea lor, ce să siliți și să căutați oameni înțelepți, cuvioși și vrednici din cărți vor fi cu putință, ca să poată cu învățături și în multe chipuri a lumina și sfânta biserică și norodul a-l învăța și a-l păstori cătră folosul și spăsenia cea sufletească și trupească”.

Stăpâniţi de asemenea sentimente, slujitorii bisericii au plămădit în jurul acestui lăcaş de cult o bogată viaţă spirituală prin editare de cărţi, traducere de cărţi slave, greceşti şi latine, copierea manuscriselor, procurarea cărţilor de cultură, drept dovadă fiind bogatul tezaur de carte veche încă păstrat azi în arhiva istorică a bisericii.

Cunoscută fiind soarta documentelor noastre vechi, supuse permanent vicisitudinilor şi vitregiilor de tot felul şi uneori distruse intenţionat, nu ne surprinde faptul că pentru perioada de început a şcolii, documentele sunt sporadice, incomplete, necesitând profunde investigaţii şi deliberări logice pentru elucidarea adevărului istoric. Memorabil rămâne tristul episod din anul 1681 descris în vechiul catastif al bisericii de către David Corbea prezent, atât în cronica anonimă (N.N. State „Înștiințări – Câteva capitole din trecutul românilor din Șcheii Brașovului”, Brașov, 1906,  p. 42 -43), cât şi într-un memoriu al românilor din Şchei, emis către autorităţile civile braşovene în 20 aprilie 1762 (Sterie Stinghe „Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei”, vol. I, p. 234), conform cărora: „în zilele acestui protopop (n. n. Staicu, an 1681) au mers tătarii asupra Beciului (n.n. Vienei) pentru ajutori turcilor. Şi trecând aceşti tătari prin Ţara Bârsei, s-au făcut mare spaimă între oameni şi cine ce au avut au dus în cetate. Aşişdere au adus şi toate sculele bisericii. După ce s-au potolit acea spaimă, iar au adus acele scule la biserică şi fiind la o ladă de lăturoi (n.n. scânduri groase, late şi lungi din stejar) multe scule şi scrisori şi hrisoave (s.n.) nu au băgat în visteria bisericii, ci au pus unde strâng prescurile ca să stea acolo până a doua zi, căci fiind grea nu au putut sui în visteria bisericii şi necăutând de acea lada nici mai întrebând până la anul, socotindu-să precum s-au pus alte lucruri în visterie, să va fi pus şi această ladă, fiindcă acest prot. Staicu a avut putere de grijă la acest lucru şi aşa din nechiverniseală, sau din vicleşug, s-a pierdut această ladă care nu s-a mai aflat nici să va afla. Mare pagubă s-au făcut cu pierderea acelei lăzi, fiindcă într-însa multe hrisoave de la părinţii Ţarii Moldovii şi ai Ţarii Munteneşti (s. n. ) şi de la magistratul din Braşov şi de când s-au zidit această sfântă biserică… toate au fost la acea lada”.

Omiliar slavon, secolele XI-XII

Una din cărţile slave ale muzeului (C. V. 89) a fost supracopertată cu file dintr-un manuscris din secolul al XVI-lea, iar ca forzaţ se foloseşte o filă dintr-un Omiliar slavon mult mai vechi. Copiat pe pergament, în semiuncială, pe două coloane, având 32 de rânduri pe pagină, în dimensiuni 144x24 centrimetri, manuscrisul, în baza elementelor de limbă şi grafie se dovedeşte a fi scris la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul celui următor. 

Conţinutul manuscrisului confirmă folosirea acestuia în cadrul şcolii de predică din Şchei, căreia i se împotrivea cu atâta insistenţă şi bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea (publicată de Vasile Oltea „Prima școală..., op. cit., pp. 26-30). Ineditul şi importanţa textului descoperit ne îndreptăţeşte să-l reproducem (în măsura în care este lizibil) prin traducere din limba slavonă (confirmarea traducerii şi datării o datorăm prof. dr. G. Mihăilă şi prof. dr. Elena Linţa).

„Avel era blând cu fratele său, de asemenea era către Dumnezeu cucernic. Să nu ne supărăm unul pe altul, să nu ne supăram (jignim) ca să nu ne obişnuim şi pe D-zeu a-l cinsti, căci mânia asupra oamenilor şi asupra lui D-zeu mânie va fi. Când iubirea ta de arginţi, fără de minte în grămadă se va aduna, curgerilor ei deja nu va fi oprire. Cel nedesăvârşit la pierzare (sortit) întru totul va putrezi şi întinăciunea păcatelor va înjumătăţi. Oare cel virtuos nu va zice, cum iubitorul de argint vrea să fie virtuos, ce virtute are el oare? Niciuna, ci ei (el) pe toţi îşi are sieşi duşmani, de la toţi vrea să răpească (să ia), căci lui, dacă întreaga avere i-ai da-o, tu tot nici un fel de virtute nu vei avea (în faţa lui), ci se mai şi mânia, căci n-ai avut mult şi nu i-ai dat mult. Dacă însă şi întregul univers (întreaga lume) l-ai face stăpân, el nu are virtute, şi i se pare că nimic nu a luat. Nesăturată este patima (pofta) şi relele acestea, aşa sunt şi legăturile poftelor... şi nu se satură cu nimic,... ci totdeauna însetează după avuţie trecătoare... poftelor nu este săturare, căci nu se satură cu nimic, de nimic nu se va mulţumi, ci cât oricât s-ar dărui (goli), tot nu va crea virtute. Acela ar avea (virtute), numai care ar putea da (satisfacţie) cât doreşte, căci deja nu mai are nici o virtute, precum iubitorul de argint. Că nimic nu este atât de fără temei şi de neînţelept ca acel căruia îi place să ia (el) întregul univers (la toată lumea) îi e duşman şi se mânie…acela nu va vrea să se înrăiască de paguba (pierderea) aceasta… Nu este om pe pământ, pe care să nu-i doară viaţa neavută (sărăcăcioasă), dar să zicem care… pierdut fiind… marea aceasta…vrea să aibă mulţi muncitori, dar îl doare şi de aceea mănâncă (ei) de la el, căci îi împuţinează averea, dar că ar vrea însă să dea pietre la oameni… (verso) …care se aşteaptă... şi dăruieşte…şi se grăbeşte să facă demonii (răutăţi) pe faţă, dorind a învăţa mărire deşartă şi ce nu-i bun şi ce nu-i frumos…”.

Textul ne oferă destule mărturii privind caracterul său omiletic slujind educaţiei, formării conceptului de bine, de virtute, cu care trebuia înzestrat învăţăcelul. 

Provenienţa manuscrisului din altă parte, o excludem. Prezenţa acestui manuscris cu asemenea mesaj în Şcheii Braşovului presupune şi existenţa lăcaşului de şcoală și a cărturarilor care o slujeau. 

Nu poate fi fără semnificaţie faptul că cele mai vechi manuscrise slavone din arhiva istorică a muzeului (inclusiv cele consemnate în vechile catastife din Şchei), sunt prin excelenţă cărţi de morală, de educaţie. Considerăm suficient să amintim doar pe scurt (pentru că vor fi prezentate ca manuale): „Cartea folositoare de suflet”, manuscris slavon cu comentarii pe marginea cuvântărilor lui Efrem Sirul (trăitor în Damasc în veacul al IV-lea), manuscris provenit din casa protopopului Mihai, ctitorul şcolii de piatră (ms. 13); „Lesvenicul”, manuscris slavon cu aceeaşi provenienţă, care se situează între cărţile de învăţătură şi filozofie creştină (ms. 17); „Cuvântările împăratului bizantin Ioan Cantacuzino”, cuprinzând învăţături morale, scrise în veacul al XIV-lea de împăratul bizantin devenit călugăr, în apărarea ortodoxismului împotriva mahomedanismului (ms. 25). Din aceeaşi categorie de cărţi destinate educaţiei aflăm şi „Învăţături morale din vieţile sfinţilor”, copiat la 1578 de popa Voicu din Şchei (ms. 27), precum şi „Cuvântări de sfinţi şi pilde de folos sufletesc” (ms. 29), datând din aceeaşi perioadă.

Existând aceste manuscrise în Şchei şi în marea lor majoritate, în casa protopopului Mihai, ctitorul şcolii de piatră de la 1597, în mod firesc apreciem că ele au fost întrebuinţate în egală măsură în biserică şi la şcoală și au fost copiate de preoții cărturari ai bisericii din Șchei.