Biserica - veghetor al binelui

De aproape două milenii, cam de când se prindeau temeinic la Dunărea de Jos rădăcinile acestui popor, Biserica ne veghează, ne ține treji, ne protejează și ne pătrunde cu lumina ei. Biserica noastră, ca și Mân­tuitorul, are - după umila opinie a unui mirean - dublă natură, divină și umană în același timp. Nu este menirea mea de a sublinia aici natura divină a Bisericii, dar voi spune ceva despre statutul său de instituție divină așezată în societate, în comunitate și despre unicitatea misiunii sale între misiunile celorlalte instituții. Toate instituțiile ome­nești, de la stat, guvern, parlament, monarhie/președinție până la învățământ, sănătate, justiție, armată, cultură etc., ne ajută să trăim ca oameni între oameni, cu respectul unor reguli elementare. Biserica noastră Ortodoxă face același lucru, dar și ceva - fundamental - în plus: ne dă încrederea în statutul de ființe alese, create „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, căzute în păcat, dar pasibile de a fi iertate și ridicate iarăși la nemurire. Biserica ne ajută zi de zi să ne pătrundem de duhul nemuririi, să-L căutăm, să-L găsim și să-L preamărim pe Domnul, Care este „calea, adevărul și viața” și fără de Care ne prăbușim la starea de țărână, fără să mai avem deschis drumul spre mântuirea sufletului. Prin aceasta, Biserica este însăși lumea sau lumina lumii, cu toate articulațiile sale și cu toate celelalte instituții îngemănate.

Biserică și neam

Fiind de-a dreptul lumea, „mireasa Mântuitorului”, Biserica noastră Ortodoxă este universală. Ea nu face distincție între ființele umane de oriunde, care sunt deopotrivă „robii” lui Dumnezeu de jos și creațiile supreme ale lui Dumnezeu de sus. Dar așa cum universul, deși este unul, nu poate fi cuprins deodată, ci se lasă cunoscut și organizat pe părți și pe segmente, nici Biserica, în ipostază de instituție pământească, nu poate cuprinde, în același timp și în același spațiu, toate neamurile, toate „gințile”, toate națiunile și toate regiunile sau țările pământului. De aceea, s-au născut Bisericile naționale și autocefale, care-i cuprind - împreună și separat, concomitent - pe ruși, pe români, pe greci, pe bulgari, pe sârbi, alături de multe alte nea­muri. Sunt astăzi - în această lume postmodernă, dezorientată și temătoare de „sfârșitul istoriei” (Francis Fukuyama) - eseiști care vor să veștejească Bisericile naționale, pornind de la o falsă dilemă: pot exista Biserici naționale dacă lumea este universală? Este ca și cum ne-am întreba dacă pot exista arbori din moment ce există păduri! Chiar și în științele exacte se știe, de câteva milenii, că armonia întregului se naște din toate elementele acestuia. Și totuși, sintagma „Biserică națională” le trezește unora un impuls de respingere. Uneori, această atitudine este motivată de faptul că în numele națiunilor (prea orgolioase și egoiste) și al Bisericilor (prea cantonate național și confesional) s-au purtat războaie sângeroase. Este drept, la prima vedere. Dar războaie sângeroase s-au purtat și în numele iubirii (Războiul troian), al libertății (Războiul de emancipare a coloniilor americane), al „libertății, egalității și fraternității” și democrației (Marea Revoluție Franceză), al monarhiei, al republicii etc. și nimeni nu s-a gândit să condamne, de aceea și de plano, iubirea, libertatea, egalitatea, frăția, de­mo­crația, monarhia sau republica. Pretexte pentru declan­șa­rea răz­boaielor au fost multe pe lumea asta, dar noțiunile și rea­li­tă­țile invocate ca pretexte nu au nici o vină în sine. Națiunile nu au purtat războaie după voia lor, ci după voia conducătorilor lor, dintre care unii erau rătăciți. Bisericile naționale au găsit cu cale să apere națiunile lor, să le protejeze, să le îmbărbăteze și să le scoată la liman, întru numele Domnului. Se poate ca unii repre­zen­tanți ai națiunilor și ai Bisericilor lor să fi greșit, dar greșeala este omenească. Cine este om și nu greșește?

Recunoștință Bisericii Ortodoxe Române și slujitorilor săi

În acest context general, îngăduiți-mi să remarc, în calitate de istoric, rolul fundamental al Bisericii Ortodoxe Române, sesizabil din vremuri imemoriale (când organizarea sa nu avea rigoarea din secolele și deceniile mai recente), în păstrarea ființei poporului nostru. Prin cele șapte taine și cele zece porunci, prin rugăciunile cotidiene, prin slujbele curente, prin prezența sa permanentă în ritualurile trecerii noastre prin această lume (care este „umbră și vis”) - Botez, Cununie, Înmormântare - Biserica ne-a păstrat oameni și români. Cărțile sfinte și istoria ne arată că omenirea nu poate exista fără „nea­muri”, adică fără popoare. Susținând poporul român de-a lungul secolelor, Biserica noastră a susținut omenirea. În anii din urmă, de învălmășeală și de rătăcire, de sumețire și orgoliu, de sfidare a vieții și a lumii, Biserica a păstrat dreapta cumpănire și ne-a ținut împreună, oriunde am trăi ca români, rătăciți în această lume. Pentru aceasta, la cei zece ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Daniel, se cuvine - după datină și cuviință - să înălțăm un imn de mărire Bisericii Ortodoxe Române și slujitorilor săi, veghetori lucizi, prin asigurarea binelui națiunii române, asupra stării întregii omeniri.