Bucuria nădejdii

„Pentru om mult mai necesar decât conştiinţa propriei sale fericiri este să ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există deja o fericire perfectă şi netulburată pentru toţi şi pentru toate.“ (F. M. Dostoievski)

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Corinteni 13, 13). La această culme a vieţii în Hristos nu se poate ajunge decât plecând de la credinţă, întru care omul se osteneşte pentru dobândirea celorlalte virtuţi menite să îl apropie tot mai mult de Dumnezeu şi să îi descopere tainele credinţei, aşa cum scrie părintele D. Stăniloae, care arată că în veci înaintăm în taină şi vom înţelege treptat ceea ce încă nu înţelegem. Iar pe această cale nu se poate înainta decât fiind în permanenţă susţinuţi de nădejde. Nădejdea că poate fi mai bine şi că putem schimba ceva în noi şi în această lume în care trăim, nădejdea în primirea harului şi a ajutorului lui Dumnezeu: „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă“ (Romani 5, 5).

Spre deosebire de credinţă, care este certitudinea unor anumite realităţi nevăzute actuale şi care străbate dincolo de spaţiu şi lumea văzută, nădejdea este certitudinea pe care o are cineva despre anumite realităţi viitoare, certitudine ce străbate prin timp şi este ca un salt peste vreme. Altfel spus, este o credinţă orientată spre viitor a celui ce o are sau o credinţă într-o fază avansată, „o călătorie iubitoare a minţii spre cele nădăjduite“ (Diadoh al Foticeii). Şi aceasta cu atât mai mult cu cât nădejdea este mereu legată de sensul real al existenţei omeneşti. Afirmând că omul „este o existenţă spre moarte“ şi este proiectat înainte prin grijă, Heidegger a omis trăsătura existenţială a nădejdii, care nu poate admite că existenţa pământească este singura pe care o are omul. Mişcarea omului este spre o veşnicie fericită (pr. D. Stăniloae), iar temeiul nădejdii noastre este Învierea Domnului. Căci, scrie Sfântul Pavel, dacă „Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (I Corinteni 15, 14).

La fel, acelaşi apostol ne îndeamnă să ne bucurăm întru nădejde. Bucuria nădejdii este în mare măsură rezultatul unui efort de curăţire de patimile care falsifică firea omului, îndepărtându-l de adevărata sa chemare, aceea de a deveni făptură nouă în Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează, de altfel, că bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa omului. Iar Cuviosul Nil arată că deprimarea, această umbră întunecată care paralizează toate puterile sufleteşti, fiind piedică în calea oricărei izbânzi, nu poate exista dacă nici patimile nu există. Acela care izgoneşte patimile izgoneşte şi deprimarea, întărindu-se în nădejde şi lucrarea binelui.

De cele mai multe ori, în mod paradoxal, deznădejdea cea mai adâncă naşte speranţa absolută, dincolo de cele mai mari suferinţe şi pierderi se află desprinderea din ce în cea mai firească de amăgirea chipului acestei lumi: „Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus ş...ţ Doamne al puterilor, fericit este omul care nădăjduieşte în Tine!“ (Psalmul 83, 6, 13). Şi pentru că doreşte să ne ţină aproape de realităţile duhovniceşti şi de scopul nostru ultim, Dumnezeu îngăduie să îndurăm suferinţe dintre cele mai mari, ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde (Romani 5, 3-4). Istoria mântuirii este străbătută de la un capăt la altul de această lucrare a nădejdii, de la aşteptarea Răscumpărătorului făgăduit protopărinţilor şi menţinerea prin pedagogie divină a acestei făgăduinţe prin profeţiile mesianice, până la realizarea continuă a creaţiei celei noi a harului, instaurate la Cincizecime, prin trimitere Duhului Sfânt, a Mângâietorului făgăduit de Hristos în cuvântul de despărţire de dinainte de Patima Sa.

Puterea nădejdii nu se răsfrânge doar asupra noastră, ci şi asupra celorlalţi, făcându-se vizibilă şi în intensitatea voinţei de a ne desăvârşi în relaţiile cu ceilalţi. Paul Evdokimov scria în acest sens, subliniind legătura strânsă ce există între nădejde şi iubire, că a iubi cu adevărat pe cineva înseamnă a profetiza asupra lui, înseamnă a-l vedea în perfecţiunea sa viitoare, în desăvârşirea lui.

Sfântul Serafim de Sarov sintetizează întreaga trăire teologică a omului la un singur principiu, acela că scopul vieţii omului este dobândirea Duhului Sfânt, pacea sau liniştirea inimii, afirmaţie pe cât de simplă, pe atât de profundă, care leagă mai mult existenţa omului de clipa prezentă, prin încercarea de a concentra timpul - trecut, prezent şi viitor - în prezent şi a-l supune puterii transfiguratoare a harului, prin retrăirea tot mai deasă a ceea ce suntem, a întregii noastre experienţe duhovniceşti şi de viaţă, pentru a ne ajuta pe noi înşine să devenim ceea ce suntem chemaţi a fi.