Nădejdea sau speranța biblică se traduce din originalul grecesc elpidis (ελπιδις/ελπιζω), având totodată și sensurile de „a spera sau a nădăjdui pentru, a aștepta, a prevedea”. In extenso, termenul este asimilat de filosofie cu înțelesurile de teamă, pedeapsă, dispreț, nemulțumire, părere de rău, neîmplinire. În sensul său uzual, termenul de nădejde sau speranță s-ar putea defini ca „necesitate psihologică, în încercarea modestă a omului de a preconiza viitorul”. Cu toate acestea, asimilat în context scripturistic, își dobândește valoarea integrală doar în complementaritatea credinței. Sfântul Apostol Pavel evidențiază această subtilă diferență, amintindu-le corintenilor că „au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu” (II Cor. 8, 5). În altă parte, același Apostol așează nădejdea în cea mai completă definiție a credinței, încredințată evreilor: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).



