Nădejdea, „ancoră a sufletului, neclintită și tare”

Omul exaltat, în mod artificial, și iluzionat de realizările personale crede că tot ceea ce a înfăptuit i se datorează lui însuși, de aceea, atunci când întâmpină dificultăți sau vin asupra lui neputințe și boli, cade în deznădejde. Ne explicăm așadar de ce deznădejdea, ca pierdere a echilibrului sufletesc, ca neînțelegere a sensului vieții, ca depărtare de Dumnezeu, nu îl încearcă pe omul credincios. Cel ancorat în Dumnezeu are o nădejde de nezdruncinat, nădejde care este efect al credinței sale puternice. Nădejdea în dobândirea bunătăților viitoare, promise de Domnul, este cea care motivează și susține tot efortul duhovnicesc al omului.

Nădejdea sau speranța, ca manifestare sufletească, este un sentiment pe care, probabil, toți l-am în­cercat. Orice om care are as­pi­rații trăiește cu nădejdea că ele se vor împlini. Unul nădăjduiește să ia examenul, altul să obțină un anu­mit post, altul să-și vadă copi­lul mare, altul să se vindece de o boală și tot așa... Fiecare trăiește cu nădejdea că va dobândi ceea ce își dorește. Într-un anume fel, nădejdea este cea care dă sens vieții, făcându-l pe om să lupte pentru idealul său.

Nădejdea creștină este însă mai mult decât simpla încredere în împlinirea unor dorințe lumești efemere, nădejdea este o virtute - numită și virtute teologică - al cărei obiect își găsește împlinirea în viața veșnică. Nădejdea vizează însăși mântuirea și este pusă în legătură cu Dumnezeu, Cel Care făgăduiește și oferă această mântuire.

Nădejdea este resortul vieții duhovnicești, care ne propulsează spre tot mai sus, spre ținta finală: unirea cu Dumnezeu. Fiind o virtute teologică, ea este nedespărțită de celelalte două: credința și dragostea. Credința este fundamentul nădejdii, întrucât din ea izvorăște și se hrănește nădejdea, după cuvântul Sfântului Ioan de Kronstadt, care zice: „Nădejdea vine din credință, precum planta din semințe, precum râul din izvor”. Dragostea este încununarea celor două virtuți, în sensul că nădejdea în răsplata cerească devine încre­din­țare, prin trăirea comuniunii cu Dumnezeu, în iubire, chiar din viața aceasta, înaintând permanent spre o tot mai deplină unire cu El. Sfân­tul Ioan Scărarul vede cele trei virtuți unite strâns, ca un mănunchi duhovnicesc: „Cre­din­ța - spune el - poate să facă și să zi­deas­că toate. Nădejdea este mereu în­conjurată de mila lui Dum­nezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată rușina­tă. Dragostea nu cade și nu se o­prește în alergare așa”.

Un mare pericol pentru omul modern, care beneficiază de tehnologia tot mai avansată și de atâtea posibilități de dezvoltare și afirmare, este acela de a se încrede mai mult în forțele proprii decât în Dumnezeu. De aceea, Prorocul David ne sfătuia: „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hră­ni” (Psalmul 54, 25). Mai mult, Însuși Mântuitorul ne-a încredințat că fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). Sfântul Maxim Mărturisitorul a subliniat, în repetate rânduri, importanța nădejdii în Dumnezeu, a cărui ocrotire a sim­țit-o manifestându-se din plin în viața lui: „Să iubim pe tot omul, din suflet - spune el -, dar să nu ne punem nădejdea în nici unul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susține Domnul, ne înconjoară mul­țime de prieteni și toți vrăj­mașii noștri sunt fără putere”.

Deznădejdea, pierdere a echilibrului sufletesc şi neînțelegere a sensului vieții

Deznădejdea este, am putea spune, rezultatul unei încrederi sau credințe eșuate, este rezultatul încrederii în propriile forțe și nu în ajutorul lui Dumnezeu. Omul exaltat, în mod artificial, și iluzionat de realizările personale crede că tot ceea ce a înfăptuit i se datorează lui însuși, de aceea, atunci când întâmpină dificultăți sau vin asupra lui neputințe și boli, cade în deznădejde. Ne explicăm așadar de ce deznădejdea, ca pierdere a echilibrului sufletesc, ca neînțe­le­ge­re a sensului vieții, ca depărtare în fond de Dumnezeu, nu îl încearcă pe omul credincios. Cel ancorat în Dumnezeu are o nădejde de nezdruncinat, nădejde care este efect al credinței sale puternice. Nădejdea în dobândirea bunătăților viitoare, promise de Domnul, este cea care motivează și susține tot efortul duhovnicesc al omului.

Cultivarea nădejdii prin rugăciune, meditație şi lecturi duhovnicești

Nădejdea este, totodată, cea care îl ferește pe om atât de pericolul temerii că, din cauza păcatelor, nu ar mai exista posibilitate de izbăvire, cât și de cel al mândriei de a se considera deja mântuit. Pentru creștinii aflați la începutul urcu­șu­lui duhovnicesc, care încă se luptă cu patimile, nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu îi ajută să depă­șeas­că starea de tristețe și descurajare pe care gândul la păcatul săvârșit le-o imprimă în minte. De aceea, părintele Emilianos Simonopetritul recomandă ca „patima să fie ștear­să” din suflet, pentru ca omul, având conștiința păcatului iertat, să poată înainta duhovnicește. În cazul celor tentați a se considera îmbunătățiți, pe care mândria tinde să pună stăpânire, îndemnul Mântuitorului adresat Sfântului Siluan Atonitul de a ține mintea în iad, dar a nu deznădăjdui este cel mai bun remediu.

Să ne folosim deci de această „ancoră a sufletului, neclintită și tare” (Evrei 6, 19), care este nădejdea, și să o cultivăm prin rugăciune, meditație, lecturi duhovnicești, prin gândul permanent la Dumnezeu și la binefacerile Lui și vom vedea cum ea devine mai puternică, mai lucrătoare, iar bunătățile făgăduite, tot mai aproape de noi.