Înțelesurile „nădejdii” în Sfânta Scriptură

Nădejdea sau spe­ranța biblică se traduce din originalul grecesc elpidis (ελπιδις/ελπιζω), având totodată și sensurile de „a spera sau a nădăjdui pentru, a aștepta, a prevedea”. In extenso, termenul este asimilat de filosofie cu înțelesurile de teamă, pedeapsă, dispreț, nemulțumire, părere de rău, neîmplinire. În sensul său uzual, termenul de nădejde sau speranță s-ar putea defini ca „necesitate psihologică, în încercarea modestă a omului de a preconiza viitorul”. Cu toate acestea, asimilat în context scripturistic, își dobândește valoarea integrală doar în complementaritatea credinței. Sfântul Apostol Pavel evidențiază această subtilă diferență, amintindu-le corintenilor că „au făcut nu ­după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu” (II Cor. 8, 5). În altă parte, același Apostol așează nădejdea în cea mai completă definiție a credinței, încredințată evreilor: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Așezată întotdeauna corelativă credinței, nădejdea se raportează la o finalitate neidentificabilă fizic, definind astfel din perspectiva textului sacru „ceea ce este de nădăjduit” (A Greek-English Lexicon of the New Testament, translation and adaptation of Walter Bauber, p. 308). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Rm. 8, 24). Cu alte cuvinte, „credincioșii au cunoscut răscumpărarea și înfierea, dar încă așteaptă împlinirea deplină a acestei experiențe” (Craig S. Keener, Compendiu cultural-istoric al Noului Testament, traducere de Silviu Tatu, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2020, p. 535). Mai concis, „această dublă nădejde privește înspre viitor și înspre lucrurile care, fiind viitoare, deocamdată sunt nevăzute. Căci o nădejde care se vede, fiind împlinită în experiența noastră, nu mai este nădejde ...” (John R.W. Stott, Romani. Compendiu expozitiv, traducere de Ion Ciobanu, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2022, p. 293).

Despre „grijile vieții” și nădejdea în Dumnezeu

Mântuitorul Hristos nu folosește în mod explicit în cuvântările sale termenul de nădejde. Cu toate acestea, înțelesul poate fi subînțeles din context, în legătură cu unele îndemnuri referitoare, de pildă, la „grijile vieții”: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (cf. Mt. 6, 24-25). Nădejdea apare aici ca element de siguranță personală și de perspectivă veșnică, o dualitate care se reprezintă antitetic. Ea se definește indirect prin „deciziile legate de priorități. Ce este mai important în viață? Iisus reduce problema la esența ei: Dumnezeu sau lumea?”. Soluția Sfintelor Evanghelii la această abordare indirectă despre nădejde este „Învierea”. „Din cauza Învierii, creștinul este izbăvit de condiția mizerabilă de a-și avea speranța în Hristos limitată numai la această lume (I Cor. 15, 19). Iisus Hristos este Speranța pentru acum și pentru eternitate (I Tim. 1, 1). Chemarea lui să fie ucenicul lui Hristos poartă cu ea speranța de a împărtăși în cele din urmă gloria Lui (Efes. 1, 18). Speranța lui e strânsă pentru el în ceruri (Col. 1, 5) și va fi împlinită la revelarea Domnului lui (I Pt. 1, 13)” (Dicționar biblic, redactor principal J.D. Douglas, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2015, pp. 1426-1427).

Nădejdea ca virtute teologică

Fiind privită ca o completare a credinței, nădejdea a fost consacrată de Biserică cu atributul de „virtute teologică” (alături de credință și de dragoste). Acest lucru este certificat prin mai multe exemple de personaje biblice, pentru care nădejdea este asimilată ca atribut. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel vorbește la modul laudativ despre cre­dința și nădejdea marelui ­patriarh Avraam: „Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus” (Rom. 4, 18). „Această convingere fermă cu privire la puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Avraam să poată crede, în același timp, atât împotriva oricărei nădejdi, cât și nădăjduind (v. 18), atunci când Dumnezeu i-a făgăduit că urmașii lui vor fi la fel de mulți ca stelele, deși la acea dată el și Sara nu aveau nici măcar un singur copil. El astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese” (John R.W. Stott, Romani, p. 158).

Chemați „la o singură nădejde”

Un alt exemplu de nădejde împlinită, la care se raportează cel mai adesea profețiile Vechiului Testament, este Întruparea Mântuitorului Hristos. Despre acest mare eveniment al mântuirii, Sfântul Apostol Pavel spune: „Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat prin har veşnica mângâiere şi buna nădejde, să mângâie inimile voastre şi să vă întărească la tot lucrul şi cuvântul bun” (II Tes. 2, 16-17). Rezumativ, tot Sfântul Apostol Pavel evi­dențiază faptul că pentru creș­tinul botezat nu există decât o singură nădejde, socotită ca vocație și chemare religioasă: „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Ef. 4, 4). Din punct de vedere structural, „genitivul expresiei la o singură nădejde a chemării voastre este un genitiv subiectiv și arată că speranța este produsă de chemare. Emfaza din acest pasaj asupra chemării scoate în evidență suveranitatea și ini­țiativa plină de har ale lui Dumnezeu” (Zondervan, Comentariu Exegetic al Noului Testament. Efeseni, Timișoara, 2020, p. 240).

Roade de nădejde

Roadele nădejdii se văd în capacitatea celui virtuos de a depăşi toate în numele Domnului. Astfel, în decursul istoriei biblice avem, de asemenea, numeroase exemple care prin virtutea nădejdii au reuşit să depăşească dureri şi necazuri şi să ajungă la o finalitate mântuitoare. Moise a despicat Marea Roşie în două cu toiagul şi i-a condus pe israeliți prin pustie (Ieşire 24, 21), Ilie prorocul, având credință și nădejde în Dumnezeu, a readus ploaia pe pământ (III Regi 18, 45). Nu în ultimul rând, creștinii și mucenicii din Biserica Primară au trăit cu nădejdea că, dincolo de viaţa aceasta, se vor întâlni cu Dumnezeu.