Răspunsuri duhovniceşti: Nădejdea creştină în făgăduinţele lui Dumnezeu

Părinte, ce sunt virtuţile teologice şi cum le putem câştiga?

În învăţătura creştină, Dumnezeu şi omul sunt priviţi ca persoane: Dumnezeu, ca fiinţă spirituală personală absolută, transcendentă lumii, dar care cheamă la comuniune pe om, şi omul, ca fiinţă personală relativă şi limitată cu capacitatea de a răspunde chemării lui Dumnezeu la comuniune cu Sine. Virtuţile teologice, credinţa, nădejdea şi dragostea au în vedere tocmai relaţia omului cu Dumnezeu şi realizează însăşi viaţa. Referindu-se direct la Dumnezeu şi având pe Dumnezeu ca obiect, autoritate şi motivaţie au fost numite virtuţi teologice, adică virtuţi care vorbesc despre Dumnezeu şi fac prezent pe Dumnezeu în viaţa omului. Noi credem, nădăjduim în Dumnezeu şi îl iubim pentru că Dumnezeu este adevărul însuşi, credincios totodată făgăduinţei făcute şi desăvârşit în arătarea dragostei Lui pentru om. Virtuţile teologice exprimă şi o relaţie cu Dumnezeu tocmai datorită faptului că Cel care le aprinde în noi şi le dă puterea este Dumnezeu însuşi. Ele exprimă şi sentimentul de dependenţă a omului faţă de Dumnezeu; fiecare însă exprimă acest sentiment de dependenţă într-un mod diferit, specific.

De ce nădejdea este considerată o virtute teologică?

Nădejdea creştină este o virtute teologică deoarece obiectul ei este Dumnezeu, care este bun şi credincios cuvântului dat. Sfântul Apostol Pavel numeşte nădejdea "ancoră a sufletului sigură şi tare, care intră în cele dinăuntru de catapeteasmă, unde a intrat ca înaintemergător pentru noi Iisus" (Evrei 6, 19-20). Nădejdea este o anticipare a veşniciei ce ne stă înainte, "căci prin nădejde ne-am mântuit" (Romani 8, 14). Prin virtutea nădejdii participăm de acum la viaţa viitoare.

Nădejdea creştină ia naştere din credinţă. Virtutea teologică a nădejdii este un pas mai departe spre apropierea şi comunicarea cu Dumnezeu. Ea este un dar de la Dumnezeu, o luminare a Duhului Sfânt, care face posibilă încrederea şi menţine trează privegherea în har, cu frică de păcat. Ea îmbrăţişează obiectul credinţei în prezent şi în viitor (Evrei 11, 1): "Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute". "Nădejdea creştină este sigură". "Nădejdea nu ruşinează" (Romani 5, 5), că se bazează pe certitudinea dată de prezenţa Duhului Sfânt în om. Ea întăreşte voia liberă a omului şi-l îndeamnă la acţiune. Nădejdea creştină este virtute deoarece implică şi strădanie din partea creştinului: "dorim ca fiecare din noi să arate aceeaşi sârguinţă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evrei 6, 11). Ea este mărturisită în dragoste şi în fapte bune (Evrei 10, 23-24). Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi-l însoţeşte pe calea binelui.

Virtutea nădejdii este întemeiată pe promisiunea lui Dumnezeu şi constă în încrederea că Dumnezeu va face ceea ce a făgăduit. De aceea, creştinul nu este victima unei iluzii deşarte pentru că Iisus Hristos este speranţa noastră (I Timotei 1, 1), iar Învierea Sa, temelia speranţei în mântuirea noastră (Romani 5, 1-5); "întru nădejdea vieţii veşnice pe care a făgăduit-o nemincinosul Dumnezeu înainte de anii vecilor (Tit 1, 1-2) îndemnând în acelaşi timp pe credincioşi: "Să ţineţi neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care e făgăduit este vrednic de credinţă" (Evrei 10, 23).

Speranţa ne face siguri că Dumnezeu ne va da puterea şi curajul pentru a ajunge la capăt. Aşa cum arată şi Apostolul Neamurilor, cine trăieşte în virtutea speranţei este convins că Dumnezeu iubeşte profund omul. În acest fel, exercitarea speranţei duce la aşteptarea încrezătoare a venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi la pregustarea fericirii viitoare pe care numai Dumnezeu ne-o poate da.