Nădejdea scandaloasă

În Pateric există un mic grupaj, de doar trei apoftegme, aşezate sub numele Apollo. Cele trei scurte povestiri au în centru cel puţin doi pustnici care poartă acelaşi nume. Dacă prima şi a treia ne prezintă un călugăr cu totul dedicat aproapelui, a doua istorisire aduce mărturisirea brutală a unei crime făcute de un monah pe care îl chema Apollo, pe când era cioban. Mânat de o curiozitate maladivă, a spintecat o femeie însărcinată, doar ca să vadă cum stă copilul în pântece. Atrocitatea aceasta nu l-a lăsat indiferent. Merge la Sketis, se confesează părinţilor de acolo şi se dedică pocăinţei cu o consecvenţă incredibilă. Avva Apollo îşi consacră restul vieţii rugăciunii pentru iertarea păcatelor. Încetează să mai facă orice lucru de mână şi se roagă necontenit: „Eu am greşit ca un om, Tu, ca Dumnezeu, curăţeşte-mă!“ Rugăciunea aceasta îi ocupa timpul şi îi umplea viaţa până la epuizare. La capătul puterilor zicea:

„Te-am supărat Doamne, iartă-mă ca să mă odihnesc puţin“. Chinurile pe care le îndură sunt greu de imaginat. Singura odihnă posibilă vine odată cu iertarea lui Dumnezeu.

Toată energia investită în rugăciune timp de zeci de ani e pentru a căpăta iertarea şi încredinţarea în inimă că Dumnezeu l-a iertat. Cu timpul a ajuns să dobândească o asemenea convingere. Credea că Domnul l-a iertat pentru toate, chiar şi pentru uciderea femeii. Avea îndoieli în privinţa iertării pentru uciderea copilului. Apoftegma se încheie brusc, cu răspunsul unui bătrân la gândul lui Apollo: „Dumnezeu te-a iertat şi pentru aceasta, dar te lasă în durere pentru că îţi foloseşte sufletului“.

Această povestire din vechiul Pateric egiptean se apropie de o scenă din viaţa Sfântului Siluan Athonitul, pe care o relatează biograful şi ucenicul său apropiat, arhim. Sofronie Saharov. E vorba de mirarea lui Semion, viitorul monah, pe atunci fecior în satul lui, când vede cântând şi jucând pe un bărbat care ucisese un om la beţie. L-a chemat deoparte şi l-a întrebat cum se poate veseli, cu tot ceea ce are pe conştiinţă. Acela i-a răspuns: „Ştii, când eram în închisoare, mult m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte, iar Dumnezeu m-a iertat; de-aia pot acum cânta liniştit“.

Ambele relatări sunt de fapt întâlniri cu extrema păcatului. Vedem mai limpede necesitatea unei conştiinţe a păcatului, cea pe care se întemeiază pocăinţa, singura care face posibilă iertarea lui Dumnezeu. Alături de conştiinţa păcatului, de puternicul simţământ al pocăinţei, cele două povestiri aduc în prim plan posibilitatea simţirii lui Dumnezeu şi a prezenţei Sale discrete.

Cele două istorisiri, cea din viaţa Sfântului Siluan, dar mai ales cea din Pateric, sunt traversate de o scandaloasă nădejde: nădejdea iertării chiar din adâncurile contorsionate ale păcatelor greu de imaginat. Până şi acolo iubirea lui Dumnezeu se pogoară pentru a vindeca răni vechi şi a netezi cicatrice. Chiar dacă durerea rămâne, ca o amintire vibrantă a trecutului şi ca un motor al pocăinţei. De aceea bătrânul fără nume îi spune avvei Apollo că Dumnezeu l-a iertat, dar i-a lăsat durerea şi încă nesiguranţa, pentru folosul sufletului.

În încheiere trebuie spus că această apoftegmă despre avva Apollo nu este nicidecum o justificare a crimei ori o relativizare a răului. Răul rămâne rău, dar tocmai aici devine vizibilă măreţia absolută a lui Dumnezeu: răul nu contaminează binele, care rămâne mereu accesibil, iar iertarea Domnului şi dragostea Sa sunt forma supremă de libertate şi temeiul unei speranţe scandaloase.