Certitudinea nădejdii

Cea mai grea luptă, războiul perpetuu al monahilor este cel care se poartă în minte, cu gândurile atât de greu de stăpânit. „ Avva Teodor de la Ennaton a zis: «Dacă Dumnezeu ne-ar cere socoteală pentru nepăsarea cu care ne rugăm și pentru neatenția cu care cântăm psalmi, nu ne-am mântui niciodată»”.

Ce se poate spune mai mult despre un cuvânt atât de concis, care atrage atenția asupra unei realități cu care se confruntă orice om ce ia în serios viața spirituală: dificultatea de a controla frâiele minții? Imposibilitatea de a trăi permanent cu atenția încordată și privirea ațintită către Dumnezeu este obstacolul pe care orice nevoitor se silește să îl depășească. Efortul este continuu și eșecurile numeroase. Tocmai de aceea acest cuvânt al avvei Teodor este încărcat de nădejde.

Gândul bătrânului de la Ennaton exprimă ceva ce ține intim de tradiția Bisericii. Singura certitudine care ne rămâne, atunci când vedem limpede propria noastră puținătate, neputințele și scăderile, este nădejdea. Nădejdea este certitudinea crești­nilor. Avva zice că nu ne-am mântui niciodată, dacă Domnul ar da atenție nepăsării și nea­ten­ției noastre. Dar nu zice cu tărie că Dumnezeu le ignoră pe acestea. E limpede că suntem nepăsători și neatenți. Aceasta este măsura noastră, realitatea de la care pornim. Dar nu putem miza pe faptul că Dumnezeu nu ne va cere socoteală pentru toate acestea. Știm însă că nu ne-am putea mântui fără mila Lui. Rămâne deschisă o singură cale, cea a nădejdii. Între cădere și Împărăția lui Dumnezeu se află realismul smereniei și energia speranței în milostivirea Dumnezeului Care prin întrupare Și-a asumat firea umană așa cum este ea. Dumnezeu Fiul întrupat, Cel care a băut până la fund paharul suferinței, este singurul Care poate cu adevărat să compătimească. El este sursa ultimă a speranței creștinilor.

Cuvântul avvei Teodor este o nouă probă de realism al gândirii Părinților deșertului. Preocupați mereu de viața sufletească, de mișcările duhului în fața lui Dumnezeu, asceții sunt primii care înțeleg dificultățile pe care le au de depășit cei care vor să se dedice fără rest vieții spirituale. Încordarea atenției este greu de susținut, iar rugăciunea cere un efort imposibil de imaginat pentru cineva lipsit acest exercițiu. Și totuși, atunci când bătrânul o spune, arată nu doar nădejdea care îl animă, ci și înțelegerea, compasiunea lui pentru toți cei îngreunați de nepăsările și neatențiile proprii.

Ascetul care a luptat cu propriile pornirii pătimașe este un om a cărui inimă compătimitoare cuprinde în dragostea sa întreaga lume, pe care o pune, plin de nădejde, înaintea Domnului, singurul Care vindecă și mân­tuiește.