Despre nădejdea în Dumnezeu sau a privi mereu spre viaţa veşnică

Virtuţile sunt pentru suflet ceea ce anticorpii sunt pen­tru trup: „paz­ni­ci“ care ne apară în faţa bolii şi care veghează sârguincios asupra sănătăţii noastre. De aceea, în anatomia spirituală, speranţa reprezintă, alături de credinţă şi iubire, una dintre marile puteri ale sufletului.  Menirea ei este să ne întărească în focul încercărilor, în aşa fel încât să ne ţină sănătoşi într-un climat al vieţii de multe ori nociv, presărat cu tot felul de netrebnicii, neajunsuri şi catastrofe, şi din cauza căruia am putea foarte uşor să cădem pradă uneia dintre cele mai vătămătoare boli pentru suflet, cu toate nuanţele ei întunecate: neîncredere, resemnare, depresie şi, în forma cea mai acută, disperare.

Speranţa nu ne lasă să abdicăm de la viaţă, chiar dacă, într-o anumită conjunctură a vieţii, prezentul nu arată deloc bine. Prin însăşi natura ei, speranţa este o virtute orientată  către viitor, este un mod de a paria mereu pe varianta pozitivă, pe un final fericit, în care lucrurile se vor rezolva. Această virtute are darul de a  susţine, a întări şi a echilibra prezentul. A spune, prin urmare, că nu mai există speranţă pentru că prezentul arată rău înseamnă să nu fi cunoscut niciodată acest sentiment.

Speranţa îşi începe drumul acolo unde raţiunea se opreşte.  Ea nu este un calcul  în urma căruia obţinem un rezultat e­xistenţial pozitiv, nu este nici un demers raţional în urma căruia putem face previziuni pozitive asupra viitorului nostru şi nici o evaluare pragmatică a condi­ţii­lor ce ar putea determina lucru­rile să se desfăşoare în favoarea noastră. Dimpotrivă, adevărata nădejde se strecoară în inima omului  când nu mai e nimic de fă­cut, când nu prea mai există argumente pentru ca lucrurile să aibă un final fericit. Să spe­răm „împotriva oricărei spe­ran­ţe“ (Romani 4, 18), ne îndeamnă Sfân­tul Apostol Pavel, adică să dăm dovadă de tărie sufletească şi fermitate în credinţa că binele va birui răul, chiar dacă sorţii par potrivnici.

Aşadar, apariţia speranţei nu ar fi posibilă decât pe un fundal existenţial nefavorabil, unde spectrul neîmplinirii planează ameninţător asupra destinelor oa­menilor. De aceea, într-o lume  paradisiacă, adică o lume perfectă, unde fericirea este o stare existenţială constantă, speranţa nu ar fi necesară. Doar într-o realitate precară, imperfectă, spe­ran­ţa ar avea un rost. Obiectul  speranţei, fie că este vorba de o dorinţă sau o făgăduinţă,  nu ţi­ne în totalitate de voinţa sau puterea noastră de înfăptuire. În final nu ne rămâne decât să sperăm că acel ceva spre care năzuim se va împlini într-un viitor mai mult sau mai puţin în­de­păr­tat. Speranţa se înfăţişea­ză, aşadar, ca o împletire subtilă între aşteptare şi dorinţă.

În absenţa nădejdii în Hristos nu poate exista bucurie ade­vă­ra­tă, ci doar una efemeră şi ilu­zo­rie. „Întru nădejde bucura­ţi-vă“, spune Sfântul Apostolul Pavel (Rom. 12, 12). Omul care nădăjduieşte  în Dumnezeu pri­veşte lumea cu ochii inimii şi se mişcă într-un mod tainic, cu în­treaga sa fiinţă, dincolo de moarte, spre viaţa veşnică. (Eugen Stafie)