Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Credinţa, dragostea şi nădejdea

Credinţa, dragostea şi nădejdea

Un articol de: Pr. Paul Siladi - 15 Oct, 2013
Apoftegma 29 despre avva Agathon sintetizează biografia spirituală a bătrânului, iar apoi îi prezintă sfârşitul.  Pe  scurt, viaţa pustnicului este descrisă de următoarele cuvinte: „(…) se străduia să împlinească toate poruncile. Dacă urcau în corabie, el punea primul mâna pe vâslă. Când veneau la el fraţii, îndată ce se scula de la rugăciune şi pregătea masa, căci era plin de dragoste de Dumnezeu. (…) Păzea toate poruncile şi obişnuia să zică: «Fără pază mare, nimeni nu dobândeşte nici o virtute»“. 
 
Cele două paragrafe închid ca o paranteză prezentarea sfârşitului pământesc al marelui ascet. Ideea lor centrală, şi deci linia directoare, caracteristică a vieţii avvei Agathon a fost păzirea tuturor poruncilor. Viaţa creştină asta înseamnă: păzirea poruncilor, a tuturor. Orice ar fi lăsat pe dinafară, cu bună-ştiinţă sau nu, ar însemna să calci în picioare legea lui Dumnezeu, adică toate poruncile. 
 
Grija avvei Agathon de a păzi poruncile a însemnat să nu se menajeze vreodată într-un fel oarecare când a fost vorba să se smerească sau să îşi arate dragostea: totdeauna cel dintâi la slujirea aproapelui. Dragostea de Dumnezeu se exprimă prin gesturile iubirii celuilalt. Tocmai de aceea apoftegma despre care vorbim, când detaliază cum se manifesta atenţia bătrânului faţă de păzirea poruncilor, ne arată cum avva nu se cruţa pe sine, pentru a fi de folos fraţilor. 
 
Capătul călătoriei pământeşti a avvei Agathon a fost pe măsura vieţii sale: „Când i s-a apropiat sfârşitul a rămas trei zile cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Fraţii l-au scuturat zicându-i: «Avva Agathon, unde eşti?» El le-a zis: «Sunt înaintea judecăţii lui Dumnezeu». Atunci ei îl întreabă: «Şi ţie ţi-e frică, părinte?» El zice: «M-am străduit cât am putut să îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt. De unde să ştiu dacă faptele mele au fost plăcute lui Dumnezeu?». Fraţii îi zic: «Nu eşti convins că faptele tale sunt după Dumnezeu?» Bătrânul răspunde: «Nu îndrăznesc să cred asta, până când nu-l întâlnesc, căci una este măsura lui Dumnezeu şi alta este măsura oamenilor». Când au vrut să-l mai întrebe un cuvânt el le-a luat-o înainte şi le-a zis: «Milostiviţi-vă şi nu mai vorbiţi acum cu mine, pentru că nu am vreme». Şi s-a stins cu bucurie. L-au văzut plecând în felul în care cineva îşi salută prietenii iubiţi.“
 
Acest dialog purtat pe patul de moarte de avva Agathon cu ucenicii săi este memorabil. Cu toţii îl ştiau pe bătrân ca pe un om virtuos, care a ars toată viaţa de dragostea de Dumnezeu. Voiau, deci, să ştie cum se simte un asemenea om în faţa judecăţii. Şi mare a fost surpriza lor să afle că până şi un om sfânt se teme înaintea judecăţii absolut drepte şi cu totul iubitoare a lui Dumnezeu. Răspunsul bătrânului cuprinde în sine întreaga incertitudine ce caracterizează condiţia umană. Niciodată nu putem avea siguranţă absolută în privinţa faptelor noastre. Judecăţile lui Dumnezeu sunt altele decât judecăţile oamenilor, iar măsura lui Dumnezeu nu este măsura oamenilor.
 
Dacă apoftegma s-ar încheia aici, ar fi ca un drum închis. Fără ieşire. Însă deschiderea din cercul strâmt al fricii şi nesiguranţei este operată de nădejde. Nădejdea pe care o vedem trăită plenar de pustnicul care îşi dăruise viaţa lui Dumnezeu, din dragoste, fără a pretinde vreo garanţie în schimb. Paradoxal, deşi avva Agathon se cutremură înaintea judecăţii lui Dumnezeu, totuşi „se stinge cu bucurie“. Iar bucuria i se întemeiază pe nădejdea neclintită în Domnul, izvorul păcii şi al odihnei. Şi de aceea avva pleacă „în felul în care cineva îşi salută prietenii cei iubiţi“. 
 
În definitiv, apoftegma 29 despre avva Agathon nu este altceva decât o ilustrare practică a virtuţilor teologice. Credinţa l-a mânat pe călugăr în pustie, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele i-a determinat acţiunile, iar nădejdea a fost temeiul bucuriei până pe patul de moarte.