„Când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa”

În Duminica a 20‑a după Rusalii, 18 octombrie, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale. Explicând textul evanghelic citit în cadrul Sfintei Liturghii, care relatează învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11‑16), Preafericirea Sa a subliniat că, în esență, Evanghelia „ne arată că Hristos aduce mamei îndurerate bucuria învierii fiului ei”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat că minunea învierii fiului văduvei din Nain este o dovadă supremă a iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos, Care intervine din proprie inițiativă pentru a alina suferința umană: „În Evanghelia Duminicii a 20‑a după Rusalii vedem milostivirea lui Dumnezeu față de oamenii îndurerați și față de cei morți. Minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arată că Domnul Iisus Hristos cunoaște suferința fiecărui om, dar și măsura răbdării lui. Minunea aceasta nu s‑a făcut la cererea cuiva. Nimeni nu L‑a invitat pe Iisus să vină în cetatea Nain împreună cu ucenicii Săi, nimeni nu L‑a chemat să aducă alinare durerii mamei care îl jelea pe ultimul drum de la casă la mormânt pe unicul ei copil. Și totuși, Iisus a venit în cetatea Nain din proprie inițiativă, pentru că El are iubire milostivă față de oamenii îndurerați ca urmare a morții celor dragi ai lor. La singurătatea văduviei, în viața acestei femei din cetatea Nain s‑a adăugat și durerea morții unicului său copil. Sărmana femeie spera ca acest unic fiu al ei să fie un ajutor la bătrânețe, dar speranța ei s‑a spulberat. Murind unicul ei copil, ea a trăit cea mai intensă și mai puternică durere, și anume durerea mamei care își înmormântează unicul ei copil”.

Să mergem și noi spre cei îndurerați și îndoliați

Aprofundând înțelesurile duhovnicești ale acestei minuni, Patriarhul României a arătat că Domnul Iisus Hristos suferă tainic până la sfârșitul veacurilor alături de toți cei aflați în necazuri și robiți de patimi.

„Când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa, deoarece Îi este milă de orice om îndurerat. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, deși înviat din morți și înălțat întru slavă la ceruri, Domnul Iisus Hristos suferă mistic sau tainic până la sfârșitul lumii, potrivit suferinței fiecărui om. Cu alte cuvinte, iubirea smerită și jertfelnică a lui Hristos pe Cruce este prezentă și în Învierea Lui, ca biruință a iubirii Lui smerite asupra păcatului mândriei și neascultării lui Adam și ca biruință asupra morții. Prin iubirea Sa smerită și milostivă sau compătimitoare, Hristos Cel înviat din morți suferă permanent împreună cu toți cei ce suferă, dar suferă și pentru cei ce sunt robiți de patimi egoiste, spun Părinții Bisericii. Așadar, pentru că Domnul Iisus Hristos are milă sau compasiune față de această femeie văduvă și îndoliată, îi spune «Nu mai plânge». Prin aceasta, El ne arată ce trebuie să facem noi, creștinii care purtăm numele lui Hristos, atunci când vedem în jurul nostru durere și întristare, oameni îndurerați sau îndoliați: să mergem spre ei, să nu așteptăm să ne cheme, deoarece nici Hristos nu a fost chemat în cetatea Nain, ci S‑a dus acolo unde durerea era copleșitoare”, a spus Preafericirea Sa.

Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat, de asemenea, că gestul Mântuitorului de a atinge sicriul tânărului din Nain fundamentează teologic atât respectul cuvenit trupurilor celor adormiți, cât și temeiul cinstirii sfintelor moaște: „Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind Evanghelia după Luca în care se vorbește despre minunea învierii fiului văduvei din Nain, spune că Domnul Iisus a atins cu mâna Sa proprie sicriul în care se afla trupul tânărului mort ca să arate că, prin Trupul Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat poate dărui viață oamenilor, deoarece El este «învierea și viața» (Ioan 11, 25). Domnul Iisus S‑a atins de sicriul în care se afla trupul unui om mort, deși acest gest nu era unul obișnuit în tradiția iudaică, și pentru a ne învăța că trebuie să ne apropiem cu respect de sicriul sau mormântul în care se află trupul omului decedat, deoarece trupul acesta, deși este mort, este chemat la înviere și la viață veșnică, după cum se spune în Crezul ortodox: «Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie». Iar respectul pentru sicriul și mormântul în care se află trupul creștinului decedat trebuie să fie și mai mare, deoarece, prin Botez și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos prin Sfânta Euharistie, trupul creștinului a devenit «templu al Duhului Sfânt» (I Corinteni 6, 19). Iar când unui creștin trecut la Domnul i se recunoaște oficial de către Biserică sfințenia vieții sale, atunci osemintele lui se numesc «sfinte moaște» sau «sfinte relicve», care sunt venerate sau cinstite împreună cu icoana sa, deoarece sfințenia din sufletul sfântului a pătruns și în materia trupului său, care este epifania sufletului său activ în toate faptele sale săvârșite pe pământ printre oameni”.

Tinerii sunt chemați la comuniune, nu la însingurarea care aduce moarte spirituală

În cele din urmă, Părintele Patriarh Daniel a pus în lumină importanța vitală a comuniunii tinerilor cu cei de lângă ei, motiv pentru care familia, școala și societatea au datoria de a‑i sprijini să descopere bucuria solidarității: „Este semnificativ faptul că toate cele trei persoane pe care le‑a înviat din morți Domnul Iisus Hristos au fost tineri: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria și prietenul Domnului Iisus Hristos. Prin aceste învieri, Domnul Hristos ne arată că tinerii sunt chemați la o viață de comuniune cu părinții, frații și surorile lor, nu la însingurare prin despărțirea de ei, pentru că însingurarea sau înstrăinarea omului în raport cu membrii familiei sale, chiar dacă nu este moarte fizică, poate deveni totuși o moarte spirituală, o existență egoistă, morbidă. Însă comuniunea de iubire părintească și filială, frățească și de prietenie sinceră îi ajută pe tineri să crească spiritual și să se maturizeze. De aceea, familia, Biserica, școala și societatea sunt chemate să îi ajute pe copii și pe tineri să nu confunde libertatea personală cu înstrăinarea de propria lor familie, nici să confunde fericirea cu individualismul egoist și insensibil la nevoia de ajutorare a celor aflați în dificultate. Adesea, lipsa de comuniune spirituală și cea de solidaritate concretă în familie și în societate sunt astăzi semne ale unei vieți umane în declin spiritual și în deficit de omenie, iar uneori și cauze ale depresiei unor tineri”.