Comuniune în duh de rugăciune la hramul Mănăstirii Neamţ

Dintru începuturi, hramul Mănăstirii Neamţ a fost o sărbătoare a comuniunii de rugăciune şi trăire în Domnul pentru fraţii monahi, dar şi pentru pelerinii veniţi de departe întru tainică rugă. Veniţi la mănăstire încă din ajunul sărbătorii, numeroşi credincioşi s-au alăturat obştii de monahi pentru a fi împreună-rugători şi a săvârşi împreună jertfa de seară prilejuită de sărbătoarea Înălţării cu Trupul la Cer a Domnului, în cadrul slujbei de Priveghere ce a fost oficiată de Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Prin participarea lor la această slujbă, credincioşii veniţi din toate colţurile Moldovei au demonstrat încă o dată că acest hram nu este o sărbătoare doar a acestui sfânt lăcaş, ci este o sărbătoare a întregii zone.

Slujba a început cu Vecernia mare unită cu Litia, după care a continuat cu Utrenia. La sfârşitul serii de miercuri, Înalt Preasfinţitul Pimen, după ce le-a mărturisit celor prezenţi că în duhul de rugăciune din timpul slujbei a simţit prezenţa tainică a lui Dumnezeu, a ţinut să sublinieze faptul că această sărbătoare arată cinstea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului, înălţându-Se cu Trupul la Ceruri pentru a sta şi cu firea omenească de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Înalt Preasfinţia Sa a mai spus că „viaţa de sfinţenie în care au trăit atâtea generaţii de monahi între zidurile acestei sfinte mănăstiri“ este viaţa care rămâne veşnic înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele noastre, amintind totodată că prezenţa credincioşilor la această slujbă este o rânduială din moşi-strămoşi care ne face să ne simţim una cu înaintaşii noştri şi este una dintre frumuseţile şi bucuriile noastre creştineşti şi româneşti.

În finalul cuvântării, IPS Pimen a vorbit despre curăţia inimilor elevilor de la Seminarul „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ“ care au format corul, îndemnându-i pe aceştia să ia aminte la faptul că sunt chemaţi la o slujire la care îngerii privesc cu cutremur. Corul elevilor de la Seminarul „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ“ a creat simţământul celor prezenţi că se află într-o mare lavră a monahismului românesc şi că Sfântul Paisie prăznuieşte în ceruri dimpreună cu sfinţii săi ucenici, văzând (şi mai ales auzind) că tradiţia muzicii bizantine s-a păstrat aşa cum era pe vremea sa şi că tinerii psalţi din zilele noastre se folosesc cu dragoste  de manuscrisele pe care le-a lăsat drept moştenire de nepreţuit.

„Am venit să mă rog să nu se piardă credinţa“

Sărbătoarea a continuat în ziua de joi care a început cu slujba de sfinţire a apei. Celor doi ierarhi li s-au alăturat Preasfinţitul Corneliu, Episcopul Huşilor, Preasfinţitul Calinic, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, şi Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. A urmat apoi săvârşirea Sfintei Liturghii, în cadrul căreia unul dintre vieţuitorii Mănăstirii Neamţ, părintele ierodiacon Andrei, a fost hirotonit ieromonah.

În cuvântul de învăţătură rostit după citirea Sfintei Evanghelii, Înalt Preasfinţitul Teofan a amintit de faptul că Înălţarea Domnului la Cer a fost precedată de testamentul Său, prin care mărturiseşte întregii lumi că ucenicii Săi şi, prin ei, noi toţi, până la sfârşitul veacurilor, suntem martorii Învierii şi Înălţării Sale, precum şi a întregii Sale învăţături şi că suntem chemaţi să fim martori şi mărturisitori ai acesteia păstrând vie legătura cu cerul, cu familia şi cu sfinţii. Părintele mitropolit i-a îndemnat pe conducătorii neammului nostru să-i asculte pe părinţii lor, care le vor mărturisi adevărul de le vor cere părerea, şi să-şi plece mintea şi inima la mormintele eroilor şi să sesizeze ultimul lor gând înainte de a-şi pleca capul sub ascuţişul sabiei de orice fel şi vor afla faptul că ultimul lor gând a fost la familia lor, la pruncii lor sau la logodnica pe care urmau să o conducă înaintea sfântului altar pentru a forma familia binecuvântată de Dumnezeu.

La finalul slujbei, ansamblul folcloric de copii „Şezătoarea“ din comuna Vânători - Neamţ a interpretat mai multe cântece patriotice. Înalt Preasfinţitul Teofan le-a dăruit acestora mai multe daruri, printre care şi icoane cu Sfânta Treime, chip al familiei desăvârşite, ca un îndemn spre întemeierea de familii care să aibă drept model sfinţenia şi iubirea din Sfânta Treime, iar ei, la rândul lor, mamă, tată şi prunci, să devină icoane sfinţite şi modele vrednice de urmat.

După săvârşirea Sfintei Liturghii, după ce întreaga suflare a înălţat rugăciuni către Cer pentru cei dragi lor, pentru cei ce-i urăsc, pentru conducători şi pentru tot neamul omenesc, a avut loc slujba Parastasului pentru ctitorii Mănăstirii Neamţ, dar şi pentru eroii neamului românesc, mutaţi în veşnicie direct din temniţe şi lagăre de pe diferite fronturi de apărare a ţării şi credinţei noastre strămoşeşti, arătând prin aceasta că avem datoria de a ne ruga şi pentru cei mutaţi dintre noi.

Cu acest prilej, stareţul Mănăstirii Neamţ, părintele arhimandrit Benedict Sauciuc, i-a evocat pe scurt pe vieţuitorii care şi-au sfinţit vieţile lucrându-şi mântuirea în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, dintre care se remarcă Sfântul Paisie Velicikovski, cel care a reuşit să creeze aici o adevărată lavră a monahismului, adunând în jurul său peste 1.000 de monahi, în timpul căruia viaţa de mănăstire din ţara noastră a cunoscut o impresionantă perioadă de înflorire, şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Părintele stareţ a mărturisit şi faptul că unii vieţuitori au dorit să rămână şi după trecerea în veşnicie în mănăstire, amintind în acest sens de Sfântul necunoscut, al cărui mormânt s-a înălţat de la sine din pământ pentru a petrece în continuare alături de părinţii acestei mănăstiri, precum şi faptul că alţii au vrut să vină să sălăşluiască aici, aşa cum este cazul Sfântului Simeon cel din muntele minunat ale cărui moaşte se află în biserică.

Printre numeroşii pelerinii prezenţi la hram a fost şi o credincioasă din Moineşti, care, timp de 33 de ani, a venit la hramul Mănăstirii Neamţ fără să lipsească în vreun an. Întrebată fiind cu ce gând a venit la această sărbătoare, a răspuns din adâncul inimii, fără să stea măcar vreo clipă pe gânduri: „Am venit să mă rog să nu se piardă credinţa“. (Vlad Botez)