Cuvânt din amvon: Hristologia antiohiană în tradiţia Bisericii Siriene

În timpul Imperiului Roman, teologia siriană s-a remarcat în mod deosebit prin intermediul Şcolii din Antiohia. Având la bază principiile filosofiei aristotelice, modalitatea de teologhisire dezvoltată în acest centru s-a canalizat pe explicarea raţională a adevărurilor de credinţă, lăsând în plan secund interpretarea mistică. Acest lucru se poate observa cu uşurinţă în structura textului exegetic unde antiohienii folosesc cu precădere stilul literar şi istoric, spre deosebire de alexandrini, care erau adepţii interpretării alegorice. Pe plan hristologic, scriitorii antiohieni au accentuat explicarea biblică şi istorică a umanităţii Mântuitorului, lăsând în plan secund natura Sa dumnezeiască. Această abordare a fost folosită de antiohieni ca răspuns la ofensiva ereziei apolinariste. În contrapondere, tradiţia alexandrină oferea o altă perspectivă asupra constituţiei divino-umane a Logosului Înomenit, scoţând în evidenţă latura Sa dumnezeiască. Dublată de contextul istoric, interacţiunea dintre cele două ideologii a generat, la începutul secolului al cincilea, un adevărat val de controverse hristologice. Sebastian Brock descrie din punct de vedere istorico-doctrinar această perioadă. Iată ce spune în acest sens: "Spre sfârşitul anilor 420 aceste două abordări ale misterului Întrupării au intrat în conflict, ajungând să genereze în decursul secolului al V-lea o triplă scindare în sânul creştinismului oriental, care persistă şi astăzi: tradiţia hristologică antiohiană "a celor naturi" (diofizită), fiind reprezentată de Biserica Asiriană de Răsărit, în timp ce hristologia chirialiană - "o singură natură" (miafizită) este reprezentată în mai multe Biserici Orientale Ortodoxe. Alături de aceste două forme de manifestare a stat şi Biserica Siriană Ortodoxă care a fost asociată din punct de vedere geografic cu Antiohia. Sinodul de la Calcedon (451) a încercat să găsească o formulă hristologică, aplicabilă şi de acceptat pentru cele două tradiţii, antiohiană şi alexandrină, însă, din păcate, termenii folosiţi s-au arătat diferiţi pentru cele două feluri de interpretare". (Diac. Ioniţă Apostolache)