Cuvântul ierarhului: Meditaţie biblică la Pilda lucrătorilor răi ai viei

† CORNELIU,

Episcopul Huşilor

„Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).

Aceste cuvinte, care sunt concluzia finală a Pildei lucrătorilor răi ai viei, constituie una dintre cele mai cutremurătoare sentinţe ce au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, adresate celor care în mod voit liber şi direct au refuzat iubirea lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor pe care-i cheamă spre viaţa cea veşnică.

Pilda despre lucrătorii cei răi ai viei este, poate, cea mai dramatică învăţătură prin care El face o recapitulare a felului în care Dumnezeu a venit treptat în lume, de-a lungul istoriei, spre a salva şi câştiga pe fiecare om pentru veşnica Sa împărăţie.

Via de care se aminteşte în parabolă, din punct de vedere istoric, este ţara Canaanului - vechiul Israel. Aici Dumnezeu Şi-a descoperit bunătatea Sa, îndelunga Sa răbdare prin care a continuat să vorbească mereu poporului ales, asemănat cu via cea roditoare care, în ciuda ocrotirii, atenţiei şi binecuvântării Lui, în loc de struguri, a rodit aguridă.

Ideea aceasta a comparaţiei dintre vie şi popor o aflăm la profetul Isaia, care deplânge infidelitatea, îndărătnicia şi neascultarea poporului.

„Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă, el a săpat-o, a curăţit-o de pietre, a ridicat în mijlocul ei un turn şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Acum, vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea, voi strica gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâmând zidul ei, şi va fi călcată în picioare. Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge, nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată, răzvrătire...“ (Isaia 5, 1-7).

Via neroditoare se arată insensibilă şi indiferentă la chemarea lui Dumnezeu. Slujitorii trimişi (profeţii) vestesc voinţa Domnului, însă locuitorii care trebuiau să lucreze via se împotrivesc şi la chemarea: „Ascultă, Israele...“, răspund cu violenţă inimaginabilă: „pe unii i-au bătut, pe alţii i-au omorât, iar pe alţii i-au ucis cu pietre“ (Matei 21, 35).

Din iubire compătimitoare şi suferindă, Stăpânul viei îşi trimite propriul Fiu, căci Se gândea „se vor ruşina de Fiul Meu“ (Matei 21, 39).

Lucrătorii necredincioşi, netrebnici, stricaţi şi irecuperabili L-au omorât în afara viei.

Finalul dramatic al parabolei se termină cu o concluzie firească: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (Matei 21, 41).

Din cele relatate în parabolă, putem uşor constata că Domnul face referire directă la fărădelegile istorice ale lui Israel, care avea misiunea deosebită de a primi toate etapele istorice ale mântuirii noastre de după căderea în păcat.

Principala greşeală este aceea că refuză să dea roadele cerute din cauza leneviei duhovniceşti izvorâte dintr-o continuă îndoială şi necredinţă.

În aceasta constă păcatul capital pe care-l săvârşesc până la uciderea Fiului lui Dumnezeu, Care vine în chip umil şi iubitor, compătimindu-i şi deplângându-le starea de decadenţă irecuperabilă.

Ei s-au sustras de la îndatorirea ce o aveau faţă de Dumnezeu, iar pe aceia care încercau să le-o reamintească, aşa cum au făcut-o profeţii, i-au persecutat şi ucis.

Pilda cuprinde şi o anticipare a morţii Mântuitorului, pe care o înfăţişează în mod indirect.

Poate nici o altă comparaţie biblică nu este atât de sugestivă în a exprima destinul acestui popor şi taina Întrupării Mântuitorului. Misiunea unică a acestui popor mărturisea semnul unei alegeri speciale, dar şi un mijloc de examinare a puterilor lui spirituale. De recunoaşterea sau respingerea Mântuitorului va depinde evoluţia sa duhovnicească şi istorică.

Această pildă se adresează şi omului de astăzi, care se afundă cu fiecare zi ce trece în păcatul neascultării, necredinţei, indiferenţei şi insensibilităţii sufleteşti.

La chemarea lui Dumnezeu, rămâne mereu aplecat spre cele trupeşti, amăgitoare, refuzând în mod voit să-I aducă lui Dumnezeu roadele credinţei sale. Cu alte cuvinte, omul de astăzi zideşte o lume şi o cultură care ignoră pe Dumnezeu, uitând în mod voit că orice realizare umană nu se împlineşte, nu rezistă istoric decât prin binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru fiecare dintre noi a venit în lume Mântuitorul, S-a apropiat de noi, ne-a salvat prin moartea şi Învierea Sa, ne cheamă permanent: „veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi, luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 28-29).

Timpurile pe care le trăim le observăm ca fiind bulversate de necredinţă şi indiferenţă. Teama şi frica au cuprins marea parte a omenirii depărtate de Dumnezeu, care nu mai are o orientare duhovnicească, ci este mereu într-o mare derivă, fără nici un scop final. Neruşinarea, nesimţirea, lipsa recunoştinţei sunt actuale şi fapte zilnice care ne dezarmează în faţa atâtor dificultăţi.

Generaţiile tinere, mare parte lipsite de cele mai elementare virtuţi creştine, trăiesc şi profită exploatând bunăcuviinţa propriilor părinţi sau sacrificiul lor. Credinţa a devenit sporadică şi de moment, de multe ori abuzată şi trădată.

Fiecare zi, din cauza indiferentismului, a depărtării de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al nemuririi, este marcată de nedreptate, răutate, brutalitate, ca roade ale necredinţei şi micimii sufleteşti.

Câţi semeni ai noştri se pregătesc sufleteşte pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului, făcând din fiecare zi o treaptă de urcuş duhovnicesc şi biruinţă asupra încercărilor şi provocărilor care mereu ne înconjoară?

Împărăţia lui Dumnezeu pregătită de drepţii şi profeţii Legii celei vechi s-a luat de la unii şi s-a dat la alţii, care au făcut roadele ei. Acum se ridică fireasca întrebare: timpul pe care-l trăim, marcat de atâtea scăderi şi nedreptăţi ale noastre, care nu prea ne definesc a fi creştini fideli şi autentici, statornici şi biruitori, nu poate aduce spre noi această dramatică sentinţă?

Este, oare, chiar nedreptăţită această întrebare? Oare nu s-ar putea lua şi de la noi ceea ce am primit pentru a cultiva şi aduce roade, dar nu ne arătăm prea „împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ci doar ascultători“ (Iacov 1, 23) şi să se dea altora care ar aduce roadele ei?