Drumul către „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“

Un copil care nutreşte sentimente de supuşenie faţă de părinţii săi, oricât de neprihănit şi de bun ar fi, când păşeşte spre adolescenţă, într-o măsură mai mică sau mai mare, poate să-şi spună: „Acum este vremea să-mi dobândesc adevărata libertate“. Aşadar, să dobândească adevărata relaţie cu părinţii săi şi iubirea autentică faţă de aceştia.

Când vorbim despre creştere, despre maturizare, despre autonomie şi independenţă, despre acel demers către finalul în care omul ajunge „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“, vrem să întărim libertatea cea adevărată. Omul căzut, omul păcatului se află în starea de individ. Când se află, însă, harul lui Dumnezeu, devine persoană şi poate iubi cu adevărat, poate simţi şi experia adevărata libertate.

Maturizarea omului nu coincide neapărat cu vârsta sa. Există situaţii în care oamenii rămân copii, deşi este vremea ca ei să se maturizeze. Sunt situaţii în care trupul unui tânăr se dezvoltă, se maturizează, dar el rămâne imatur.

Socot că sunt destui cei care ajung la douăzeci de ani, chiar douăzeci şi cinci, uneori şi la bătrâneţe şi care rămân tot copii. Să nu vă miraţi deloc! Adică, din punct de vedere trupesc sunt în măsură să-şi întemeieze familie, intelectual sunt capabili să devină şi profesori universitari, pot să aibă manifestările şi lucrările celor mari; ca entităţi, ca persoane, însă, rămân la vârsta imatură a copilăriei.

Aceasta înseamnă că important nu este faptul că pubertatea îşi face simţită prezenţa şi că adolescentul evoluează ca să ajungă la capacitatea de a-şi întemeia o familie, nici că coeficientul său intelectual creşte, nici că sentimentele lui devin numeroase sau se diferenţiază. Acestea sunt elemente parţiale. Elementul principal, trăsătura fundamentală, este maturizarea. Maturizarea, din punct de vedere creştinesc şi din punct de vedere duhovnicesc, înseamnă a ajunge cineva „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13).

Părinţii să nu se grăbească să lămurească copilul

Vă întrebaţi dacă părinţii ar trebui să explice adolescentului aceste evoluţii sau este recomandat să fie lăsat să-şi urmeze calea lui, să se străduiască singur să le înfrunte în modul cel mai potrivit?

Din punctul meu de vedere, cred că este esenţial ca părinţii să nu se grăbească să lămurească copilul. Vor face şi acest lucru la un moment dat, cu un copil într-o măsură mai mare, cu altul într-o măsură mai mică. Are importanţă şi cine va face aceasta. Ceea ce este de mare însemnătate, însă, este ca părintele, tutorele, învăţătorul sau îndrumătorul să recunoască simptomele adolescenţei şi să nu vorbească, să nu se arate surprinşi.

Când un adolescent are o manifestare incipientă şi părintele se face că nu a văzut, că nu a înţeles, că nu a dat importanţă, aceasta îl ajută pe adolescent să-şi conştientizeze manifestarea lui şi să nu o înăbuşe. Astfel, părintele îl ajută să progreseze în maturizare sa. În principal, prin acest mod de a acţiona se păstrează comunicarea şi legătura părintelui cu fiul sau fiica, iar tânărul nu rămâne cu impresia că părinţii lui nu înţeleg, că nu se pun în locul lui, că trăiesc în altă lume şi că singurul lucru pe care-l voiesc este să nu-l lase să se maturizeze. De obicei, un adolescent îi simte pe părinţi ca pe nişte păsări de pradă care-l urmăresc. Astfel îi priveşte. Dacă este corect sau nu, ţine de alt aspect.

O adevărată vânătoare

Poate v-aţi dat seama că la vârsta adolescenţei şi băieţii şi fetele au anumite manifestări nebuneşti, să mi se îngăduie să le spun foarte nebuneşti. Adolescenţii înşişi îşi dau seama de acest lucru. Adică, simt că cineva spionează pornirea lor spre maturizare - există o asemenea tendinţă la părinţi - de aceea, ca reacţie - fac uneori tot ce le trece prin cap, doar ca să iasă în evidenţă băiatul că este bărbat, iar fata că este femeie.

Un exemplu concret. Un tânăr fumează, cel puţin la început, nu dintr-un alt motiv, ci pentru a-şi scoate în evidenţă bărbăţia. Se sileşte, vrea să scoată în evidenţă acest aspect, speriat că cineva l-ar împiedica. Fata se îmbracă de aşa manieră, cât să-şi pună în evidenţă maturitatea feminină. Se întâmplă multe alte lucruri de acest gen.

Dacă un tânăr ar trăi cu certitudinea că în final va deveni bărbat, iar fata că va ajunge la maturitate, şi dacă nu ar simţi că cei din jur spionează această schimbare a lor, poate n-ar mai avea aceste manifestări fără fundament logic. Fără să-i dezvinovăţim pe tineri şi să-i osândim pe părinţi, sau fără să-i scoatem nevinovaţi pe părinţi şi să-i judecăm pe tineri, trebuie să recunoaştem că, în fond, se întâmplă o dramă: cei mari se tem să nu-i piardă pe copiii lor, când aceştia păşesc spre realitatea maturizării, iar adolescenţii, din punctul lor de vedere, nutresc suficient teama, coşmarul, că cineva îi pândeşte, că cineva nu vrea ca ei să se maturizeze şi-i împiedică. Astfel, părinţii aleargă în urma copiilor, ca să nu-i piardă, dar şi mai tare aleargă copiii, pentru ca părinţii lor să nu-i ajungă. Are loc o adevărată vânătoare.

Adeseori, iubirea părinţilor care este climatul firesc al familiei nu are un caracter autentic, ci mai degrabă unul de înrobire. Iubirea părinţilor nu este o iubire după Dumnezeu, ci este o iubire trupească. Dovada este că mulţi părinţi îi socotesc pe copiii lor proprietatea lor exclusivă. Se observă chiar şi după ce copiii se căsătoresc, cât de tare se mâhnesc părinţii! O să adaug aici atitudinea multor soacre, care o percep pe noră ca pe aceea care i-a furat copilul. Psihologic, trăiesc acest sentiment înlăuntrul lor.

Dacă se întâmplă ca iubirea mamei faţă de fiul ei să fie una foarte puternică şi specială, dacă fiul este singurul băiat, atunci postura norei este şi mai ingrată. Vă imaginaţi ce i se poate întâmpla norei „hoaţe“!? Termenul este puţin forţat, dar este justificat din punct de vedere psihologic. Astfel, trebuie judecată soacra, şi nu osândită direct, că face zile fripte norei. Are şi ea focul ei adânc şi priveşte prin propria prismă, prin propria stare psihologică, persoana nou venită, care se numeşte noră.

Adevărata libertate

Un copil care nutreşte sentimente de supuşenie faţă de părinţii săi, oricât de neprihănit şi de bun ar fi, când păşeşte spre adolescenţă, într-o măsură mai mică sau mai mare, poate să-şi spună: „Acum este vremea să-mi dobândesc adevărata libertate“. Aşadar, să dobândească adevărata relaţie cu părinţii săi şi iubirea autentică faţă de aceştia. Adică, copilul, desprinzându-se de părinţi sub toate aspectele, nu înseamnă că trebuie să se lepede de părinţi, că trebuie să înceteze să-i mai iubească.

Prin urmare, adolescentul care se îndreaptă şi din punct de vedere trupesc, sufletesc, intelectual, dar şi duhovnicesc spre maturizare înaintează tocmai spre a deveni, prin harul lui Dumnezeu, persoană. El îi iubeşte pe părinţii săi poate mai mult decât i-a iubit la început, are o comunicare cu aceştia mai strânsă decât înainte, cu majora diferenţă că nu mai există sentimentul de obedienţă, că nu mai este proprietatea lor.

Părinţii, de îndată ce simt pierderea, intră în panică şi se tulbură. Dacă părintele doreşte să-şi vadă fiul ca pe o persoană distinctă, capabilă să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semeni ca persoană, dacă doreşte să se bucure de copilul său, nu numai că nu se va tulbura, ci-şi va spune: „Este vremea potrivită ca fiul meu să pătrundă în noua realitate şi ca părinţi suntem datori să-l încurajăm, să-l ajutăm să ajungă acolo unde trebuie“. („Adolescenţă, feciorie, căsătorie“, de arhim. Simeon Kraiopoulos, Editura Bizantină, 2010)

Nu trebuie să ne neliniştească copilul nostru