Dumnezeu Se bucură când ne aducem aminte de El, măcar şi la vreme de încercare

Perioada postului este, pentru suflet, ca un teren mult roditor: răsădeşti, împreună cu osteneala postirii, faptele vrednice de pocăinţă şi milostenia, prin care, stropindu-le cu multă rugăciune, vei primi roada bucuriilor de mai târziu. În post suntem chemaţi a pune în practică, mai mult ca oricând, rostirea rugăciunilor, mai cu seamă a rugăciunilor de pocăinţă, pe care le asociem de obicei rugăciunilor de cerere, în intenţia de a invoca ajutorul lui Dumnezeu pentru a recupera, repara, compensa, erorile şi păcatele săvârşite. Rostite după formulările consacrate sau chiar şi prin cuvinte proprii, izvorâte spontan, rugăciunile de pocăinţă angajează o simţire şi o trăire foarte puternice, căci ele sunt însoţite de regretul pentru stările noastre de imperfecţiune. Chiar dacă, poate, am uitat să-I mai aducem rugăciuni de slavă sau am uitat să-I mulţumim pentru binele primit, totuşi Dumnezeu Se bucură văzând că ne aducem aminte de El măcar şi la vreme de încercare. Ideal ar fi să ne aducem aminte de El înainte de a ne copleşi necazul, pe care, foarte adesea, noi înşine ni l-am pricinuit. În rugăciune e foarte importantă sinceritatea, coerenţa între cuvântul rostit şi fapta concretă. Se produce cu noi mereu o dedublare: atitudinea şi sensibilitatea sufletească din timpul rugăciunii sunt repede înăbuşite de „exigenţele“ manifestării sociale. Observăm, de multe ori, cum, abia ieşiţi din sfânta biserică sau din casă, după ce ne-am rugat, uităm de cele ce am spus în rugăciune şi ne manifestăm exact contrar. Şi asta, de cele mai multe ori, pentru că ne limităm doar la dimensiunea rostirii. Dar rugăciunea nu este numai a cuvintelor, ci a întregii noastre vieţi. Viaţa noastră e o rugăciune: e cea mai cuprinzătoare rugăciune a fiinţei, a existenţei noastre. Vrednicul de pomenire episcop Antonie Plămădeală, într-una din scrierile sale, utiliza sintagma „a te ruga cu mâinile“ - adică şi munca poate fi o rugăciune: rugăciunea trupului. Iată cum toată manifestarea noastră e rugăciune, nu numai cuvintele pe care le rostim. Să nu ne amăgim cu această aparenţă, că ne facem datoria faţă de Dumnezeu rugându-ne dimineaţa, seara şi la momentele cuvenite, iar, în rest, viaţa noastră curge altfel. Dincolo de cadrul intim al rugăciunii personale, avem nevoie să participăm şi la rugăciunea în comun a Bisericii. Captat însă de frumuseţea slujbei ortodoxe şi bogăţia de imagini a iconografiei şi imnografiei, în sfântul lăcaş, gustul estetic te face să priveşti distant, ca la spectacol, ceea ce e o gravă confuzie, periculoasă pentru conştiinţă. Cel mai minunat spectacol pe care îl prilejuieşte rugăciunea în comun se petrece în sufletul celui ce participă la o astfel de rugăciune. Dacă, plecând de la biserică, eşti hotărât ca să devii mai bun, să lepezi răul şi păcatele care te leagă, toate frumuseţile pe care le-ai văzut nu au rămas doar obiect de admiraţie, ci ele vor rodi în tine alte frumuseţi. O astfel de rugăciune trezeşte în suflet cele mai înalte simţăminte omeneşti. De aceea, adevărata trăire a rugăciunii este greu de cuprins în cuvinte. Sunt încă mulţi creştini ce nu ştiu să se roage, adesea chiar argumentându-şi scripturistic ignoranţa (Matei 6, 7). Abia la vreme de încercare descoperim cât e de important să ştii a te ruga. De aici, necesitatea de a învăţa pe de rost măcar Rugăciunile Începătoare. Câţi dintre noi le ştim şi le rostim? Este foarte important ce rugăciuni rostim şi, mai cu seamă, cum le înţelegem. Iar dacă nu ştii face început cum se cuvine rugăciunilor tale, cum poţi să ştii continuarea lor? Poţi, oare, să te simţi în preajma lui Dumnezeu, dacă nu ai pus început rugăciunii tale prin invocarea Duhului Sfânt? Şi încă un aspect: rugăciunea se face cu cuviinţă, cu simţire şi cu înţelegere. Ea trebuie să angajeze întreaga noastră fiinţă. Să nu ne ascundem în spatele unei rostiri mecanice, căci rugăciunea spusă cu simţire are un profund caracter educativ şi formator, reflectându-se binefăcător în toate realizările noastre. De ce icoanele sunt purtătoare de har şi făcătoare de minuni? Pentru că într-o astfel de icoană se concentrează multă rugăciune: a pictorului, care mult s-a rugat şi a postit până a pictat-o, a bisericii, ce 40 de zile a adăpostit-o în altarul sfânt, a preotului, care, rugându-se, a sfinţit-o, dar şi a miilor de credincioşi care, cu inimă smerită şi nădejde, au îngenuncheat de-a lungul timpului în faţa ei, rostind cu lacrimi rugă sfântă. Iar dacă o icoană poate dobândi atâta har, cu cât mai mult va dobândi cel care se roagă!