Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei până la 1920

Începuturile istorice ale Episcopiei Ortodoxe a Oradiei se pierd în negura vremurilor. Pe meleagurile transilvane vestice, creştinismul a pătruns de tânăr, iar acest spaţiu aureolat de pronia divină s-a aflat dintru început sub jurisdicţia unor horepiscopi veniţi din centrele bisericeşti sud-dunărene.

Primele mărturii documentare despre existenţa unui episcop şi a unei "organizări" bisericeşti în zona Crişanei sunt relatările cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela.

Din descrierile sale deducem faptul că în secolele IX-X, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinţa voievodatul lui Menumorut, exista şi o organizare bisericească de sorginte bizantină, care însă, începând cu secolul al XI-lea, odată cu cucerirea cetăţii Bihariei de către unguri, este desfiinţată şi înlocuită cu o episcopie latină. Cel dintâi episcop ortodox cunoscut cu numele este pomenit în documentele vremii în contextul politico-social creat în urma desfiinţării paşalâcului turcesc de la Oradea de către trupele habsburgice (1692), când se pomeneşte despre faptul că în Oradea, reprezentanţii coroanei habsburgice nu au aflat nici un episcop catolic, ci doar unul "schismatic" (ortodox). Este vorba despre episcopul Efrem Baninin, care îşi avea reşedinţa la Oradea-Velenţa, acolo unde se afla şi o biserică ortodoxă, de altfel, străvechea catedrală episcopală, până în anul 1920, care există şi azi. Diploma leopoldină din 4 martie 1695 confirma, între alţi şapte episcopi, şi pe episcopul Efrem al Oradiei.

Următorul episcop ortodox amintit în documente este Petru Hristofor, care a venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea episcopului Antim Ivireanul. În perioada 1708-1712, acesta a desfăşurat o activitate de decalvinizare şi decatolicizare a parohiilor din zona Beiuşului care au avut de suferit cel mai mult de pe urma campaniilor prozelitiste.

Scaun vacant în Eparhia Oradiei

Odată cu plecarea lui Petru Hristofor, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri (până în anul 1920), ajungând sub oblăduirea episcopilor sârbi, iar mai târziu români, ai Aradului. Trebuie precizat faptul că Episcopia Oradiei nu s-a desfiinţat prin vreun rescript imperial şi nici nu a fost anexată ca teritoriu la Eparhia Aradului, ci a rămas pe mai departe ca episcopie cu scaun vacant, a cărui locotenenţă era asigurată de către episcopii de la Arad şi care era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu (Consiliu) Eparhial. Episcopii de la Arad oficiau hirotoniile şi sfinţirea bisericilor, a antimiselor şi se îngrijeau de procurarea Sfântului Mir, dar în privinţa problemelor administrative ei erau reprezentaţi de către un vicar (namestnic), mai apoi acesta era arhimandrit şi mai târziu protopop, care era implicit şi preşedintele Consistoriului şi locuia la reşedinţa de la Oradea-Velenţa.

Până la anul 1920, ierarhii sârbi, şi mai apoi români ai Aradului, care au arhipăstorit şi pe credincioşii bihoreni, au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea bisericească a românilor de aici şi, totodată, prin strădaniile lor, au îngreunat acţiunile prozelitiste de catolicizare şi unioniste. Începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, contextul general bisericesc şi politic, care va duce la realizarea unirii celor două principate (1859), precum şi la obţinerea autocefaliei bisericeşti naţionale (1885), susţinute de amplele demersuri ale mitropolitului Andrei Şaguna de a recupera autonomia bisericească a Mitropoliei Transilvaniei şi Ungariei, petrecută la 30 iunie 1868, a pregătit calea pentru refacerea statutului de odinioară al Episcopiei Oradiei.

Dorinţa testamentară a lui Andrei Şaguna

În acest sens, în 13 noiembrie 1860, Consistoriul orădean trimite o petiţie la Curtea imperială de la Viena, în care expune motivele determinante ale necesităţii reînfiinţării Episcopiei de Oradea şi cere sprijinul moral al împăratului Francisc I pentru realizarea acestui deziderat. Odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei în 1864, Consistoriul va înainta un memoriu mitropolitului Andrei Şaguna, solicitându-i acestuia să mijlocească pentru restaurarea vechii Eparhii a Oradiei. Răspunsul mitropolitului este pozitiv, iar pentru susţinerea concretă a înfăptuirii acestui act, Andrei Şaguna a lăsat prin testament 25.000 de florini. Însă contextul vremii avea să amâne cu încă câteva decenii înfăptuirea acestui deziderat.

Dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în 1885, a generat o dinamică şi mai accentuată în rândul preoţilor şi credincioşilor bihoreni, susţinuţi şi de pătura intelectualilor, care se vădeau foarte implicaţi în bunul mers al destinelor Bisericii străbune, în privinţa obţinerii unei autonomii eparhiale integrale, prin reînfiinţarea episcopiei.

În perioada 1880-1892, la cârma Consistoriului din Oradea se afla Ierotei Beleş, fost preot la Arad şi profesor la institutul teologic de acolo. Vocaţia sa de dascăl îi va marca profund activitatea de preşedinte al Consistoriului. Preocuparea sa esenţială a fost culturalizarea preoţimii şi "luminarea" credincioşilor, stăruind mereu pe lângă preoţi şi pe lângă învăţători să înfiinţeze biblioteci, societăţi de lectură şi coruri poporale în satele Bihorului. Pe lângă aceste preocupări nu a ignorat nici dorinţa de veacuri a românilor ortodocşi bihoreni de a reactiva vechea episcopie.

Restaurarea episcopiei

La iniţiativele repetate ale Consistoriului, precum şi ale forurilor bisericeşti locale, Congresul bisericesc de la Sibiu întrunit în şedinţele din anii 1881, 1886, 1888, 1891 şi Sinoadele Eparhiale de la Arad din 1880, 1881, 1888, 1894 au pus în discuţie, de fiecare dată, chestiunea reînfiinţării Episcopiei Oradiei. Demersurile au continuat şi în timpul următorului preşedinte consistorial, Iosif Goldiş (1892-1899). În memoriul din 16/28 august 1894, adresat Consistoriului mitropolitan, se sublinia "dreptul istoric şi interesele culturale şi vitale ale bisericii greco-ortodoxe române în Oradea-mare de a reînfiinţa vechea episcopie".

Propunerile Consistoriului mitropolitan, înaintate Congresului Naţional Bisericesc de la Sibiu, au făcut obiectul unor dezbateri ample în şedinţa din 5/18 octombrie 1900, care, în urma sufragiilor, a decis înfiinţarea a trei eparhii noi, între care şi Episcopia Oradiei, stabilind şi schema administrativă a acestora, precum şi fondurile bugetare.

La 25 aprilie/5mai 1900, Sinodul Eparhial al Aradului alege în fruntea Consistoriului ortodox de la Oradea, cu titlul de vicar consistorial, pe protosinghelul Vasile Mangra. Bihorean de origine şi cunoscător al realităţilor cu care se confruntau preoţii şi credincioşii din aceste locuri, principala sa grijă a fost restaurarea Episcopiei Oradiei în drepturile sale. Memoriile sale adresate Consistoriului mitropolitan şi Congresului naţional-bisericesc de la Sibiu, precum şi autorităţilor oficiale ale vremii sunt exemplul cel mai elocvent al strădaniilor sale de a repune Episcopia Oradiei în drepturile sale istorice. Prin testamentul pe care l-a scris cu trei luni înainte de plecarea sa în veşnicie, lăsa 10.000 de coroane pentru fondul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei.

A fost mereu alături de preoţi şi de învăţători şi i-a susţinut în promovarea sentimentului românesc ortodox în procesul educaţional, în ciuda legilor impuse de guvernul maghiar, care urmăreau maghiarizarea învăţământului românesc din Transilvania. De pildă, în anul 1909, printr-un ordin al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Budapesta s-a dispus ca, pe viitor, catehizarea elevilor din clasele superioare ale gimnaziilor de stat să se facă în limba maghiară. În consecinţă, Vasile Mangra a trimis un ordin-circular către toţi cateheţii, interzicându-le să facă educaţia religioasă a acestor elevi în limba maghiară, ci numai în limba română. În anul 1911 a înaintat un memoriu către ministrul culturii şi instrucţiunii, contele Zichy Janos, împotriva abuzurilor organelor locale de stat faţă de şcolile româneşti din Bihor, care au fost închise. Se pare că protestele sale au găsit ecou, astfel că ministerul a revenit asupra deciziilor sale şi a repus şcolile româneşti din Bihor în drepturile lor.

Omul providenţial la Oradea

Deşi controversat în istoriografia românească, Vasile Mangra a militat foarte mult pentru drepturile politice şi bisericeşti ale credincioşilor ortodocşi români din Transilvania. Alegerea lui Vasile Mangra în scaunul mitropolitan de la Sibiu a adus în arealul bisericesc bihorean pe omul providenţial, cel de al cărui nume avea să se lege "reaprinderea candelei ortodoxe" la brazda de nord-vest a ţării, arhimandritul Roman Ciorogariu. În urma alegerii vicarului Vasile Mangra ca mitropolit al Ardealului (instalat la 29 octombrie 1916), Consistoriul Eparhial de la Oradea rămânea vacant. În acest context se punea problema alegerii unui nou vicar la Oradea. Roman Ciorogariu, pe atunci director al Institutului Teologic-Pedagogic din Arad, era unul dintre cei spre care se îndrepta atenţia tuturor, recunoscut fiind pentru prodigioasa sa activitate cultural-bisericească. Din nefericire, guvernul maghiar nu agrea deloc varianta alegerii lui Roman Ciorogariu ca vicar la Oradea, deoarece acesta constituia un obstacol în faţa planurilor lor subversive de deznaţionalizare. Cu toate acestea, Sinodul Eparhial al Aradului, în şedinţa din 12 aprilie 1917, după lungi dezbateri, prin conclusul (decretul) nr. 69, a confirmat alegerea lui Roman Ciorogariu ca vicar episcopal la Oradea, cu 31 de voturi, din cele 34 exprimate.

Din punct de vedere social-politic, la Oradea, şi în toate zonele limitrofe, presiunile conducerii comuniste maghiare întreţineau o atitudine ostilă oricărei manifestări româneşti. Personalităţi locale de marcă, precum dr. Aurel Lazăr, Coriolan Pop, Nerva Traian Cosma, militau pentru o cauză nobilă seculară: autodeterminarea spaţiului românesc al Bihorului şi a toată zona Ardealului. Acestora li s-a alăturat şi vicarul ortodox Roman Ciorogariu, care, în anul 1918, împreună cu profesorul Gheorghe Tulbure, va înfiinţa ziarul "Tribuna Bihorului", organism de presă locală, în care erau exprimate opiniile legate de imperativele naţionale şi bisericeşti ale românilor.

În acelaşi an, în urma îmbolnăvirii lui Coriolan Pop, preşedintele Consiliului Naţional, Roman Ciorogariu devine preşedinte "de facto" al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, calitate în care intensifică lupta pentru unire în Bihor. În 12 octombrie 1918, în casa doctorului Aurel Lazăr din Oradea, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au semnat "Declaraţia de Independenţă naţională" care statua separarea definitivă de Imperiul austro-ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale. Această "hotărâre epocală", cum o numeşte "Unchiaşul", va fi preambulul Marii Uniri de la Alba-Iulia.

Unificarea naţională şi unificarea Bisericii Ortodoxe Române

Împreună cu o delegaţie formată din reprezentanţi ai românilor din Bihor, Satu-Mare, Sălaj şi Arad, la 1 decembrie 1918, Roman Ciorogariu a participat la actul Marii Uniri de la Alba-Iulia. Din păcate, românii din părţile Bihorului nu s-au putut bucura de Marea Unire de la 1 decembrie, până la data de 20 aprilie 1919, odată cu eliberarea Oradiei de sub stăpânirea armatelor comuniste maghiare. În acest răstimp, Roman Ciorogariu, alături de alţi intelectuali ai urbei au fost "hărţuiţi" şi expuşi pericolului furiei armatei bolşevice, trăind cu speranţa sosirii grabnice a Armatei române.

Cu toate acestea, unificarea naţională de la 1 Decembrie 1918 a pregătit şi calea unificării Bisericii Ortodoxe Române şi totodată a deschis calea pentru reînfiinţarea Episcopiei Oradiei. La 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului, alcătuit din cei doi ierarhi, Ioan Papp de la Arad - pe atunci şi locţiitor de mitropolit - şi Miron Cristea de la Caransebeş, a hotărât să intre în Sfântul Sinod de la Bucureşti, urmând ca Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să se considere "parte integrantă a Bisericii mame din România întregită".

În acest context, în 12/25 februarie 1920, în urma deciziei Congresului Naţional Bisericesc: "Mitropolia Românilor ortodocşi din Transilvania şi fosta Ungarie se uneşte pentru vecie cu Biserica vechiului Regat, cu a Basarabiei şi cu a Bucovinei alcătuind o singură biserică ortodoxă română autocefală".

Odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova şi, mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei române conduse de generalul Traian Moşoiu în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a duce la bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei.