„Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor…!”

Textul Evangheliei acestei duminici pare un soi de „restartare” obligatorie a conștiinței mărturisitoare a Bisericii și a oamenilor ei. Care, dincolo de cuvintele sale transmise socialului și dincolo de cuvintele prin care înfruntă vorbăria din jur, are această mereu înnoită obligație. Chemarea la pocăință și descoperirea Împărăției prin persoana și lucrarea Mântuitorului. Nu. Nu e vorba de rating comunicațional și nici de ceea ce Mihai Coman propunea drept lucrarea celor cuprinși și definiți prin efectul „preoți celebrități” între cele 101 concepte pentru a înțelege religiile lumii (Polirom, 2024, pp. 165-167). Ca preot al Bisericii Ortodoxe, nu calculezi ratingul când propovăduiești, ci chemi, chemi asemenea lui Iisus Hristos la o reconstituire în har a vieții personale. Așa cum încurajezi o viață comunitară creștină echilibrată, distinsă prin bun-simț și cooperare cu fiecare credincios în parte. Pentru că o comunitate creștină nu poate funcționa fără cultura internă a cunoașterii pline de curtoazia liniștii duhovnicești. Ceea ce ne spune Mântuitorul - preluând parcă de pe buzele lui Ioan Botezătorul, cel care se sfințește prin mărturisirea sa cu viața - ține de adâncul înțelegerii apropierii de înălțimea Cerului prin exercițiul smeririi propriei voințe și a voii legate de trăirea vieții.

Domnul ni se arată drept un Dumnezeu-Om care-și învinge teama. Mai întâi învinge pe ispititor în pustiu, acolo unde acela fugea de veacuri. Ispitele vizează exact slăbiciunile care ne dărâmă de obicei fragilitatea pocăinței personale: pâinea, supraviețuirea în limite tensionate pe baza propriei puteri, bogăția care nemernicește sufletul. Toate promise de unul care nu are nimic. Nici măcar iadul. Un promițător al împărăției neființei. Aici așază Evanghelistul Matei momentul de început al propovăduirii Domnului Hristos. Într-o ascendență din lupta cu stăpânul necuvintelor. Vorbărețul care umple cu promisiuni lumea. Care corupe lumea prin cuvintele otrăvite ale pâinii fără muncă, ale puterii fără fundament și ale bogăției prea ușor obținute pentru a fi bogăție reală. Partea sa de propovăduire e minciuna, dintre care cea mai mare este aceea că nu există. Că realitatea despre el este ireală și că tot ce se spune despre el este un complot conceptual. Și așa scapă printre noi, până în zilele noastre, manipulări a căror mediocritate ar trebui să ne pună pe gânduri de la prima lor auzire. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu are nici o legătură cu ideologizarea Evangheliei, cu nesăbuita corupere a mărturisirii de credință prin motivări ideologice.

Știau cei care-L ascultau atunci pe Domnul care sunt reperele pocăinței și ale Împărăției cerurilor propuse ca finalitate a pocăinței? Desigur, da. Pentru că înaintea Sa întreaga istorie a propovăduirii Vechiului Legământ descoperea acest demers. Atât că pocăinței nu i se racorda iertarea. Căci Iertarea avea să izvorască din Coasta-Cruce a Golgotei. Pentru aceea folosește Domnul Hristos această temă a deschiderii propovăduirii. Îi învățaseră prorocii că Mesia îi va chema la pocăință și pentru aceea Ioan Botezătorul avea să fie identificat, vreme îndelungată, ca Mesia. Dar botezul său este întru pocăință și nu întru viața veșnică a Împărăției. Așa cum el o afirmă deseori tocmai pentru a evita confuziile. Lumina pe care o va aduce Mântuitorul asupra poporului este slava diafană a Iertării. Pe care poporul nu o gustase și numai David, regele-profet, reușise să o intuiască drept parte a Împărăției lui Dumnezeu. Care, spune Domnul, prin prezența Sa s-a apropiat.

Ce știm este că îndată după rostirea acestor cuvinte Domnul face posibilă răspândirea Veștii celei Bune a iertării. Din valea ce străjuia Marea Galileei aduce pe iconostasul propovăduirii pe Apostoli. Făcându-i pescari de oameni. Oameni care lasă corăbiile și-L urmează pe Cel Care, străbătând cetățile și propovăduind în sinagogi, tămăduind toată boala și neputința în popor arată că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă. Sau, mai corect, este posibilă.

Cred că este o temă bună de meditat în acest an, al Mărturisitorilor în Biserica Ortodoxă Română, despre apropierea Împărăției lui Dumnezeu de oameni prin propovăduirea omenească. O ceată de oameni curajoși dispusă să-i urmeze lui Hristos cu propria viață. Care nu confundă propovăduirea cu conformitatea la profilul lumii și nici la planul ideologiei de a o cuceri pentru a o conforma dorințelor partinice - nu doar politice, ci și morale. Poate fi pentru noi un prilej de a învăța pocăința și de a reclădi soliditatea mărturiei. Dumnezeu-Omul cheamă oamenii să guste din Împărăție. Dar nu o propune omului fără om în construcția ei de voință și lucrare. Poate că e momentul în care să privim dinspre Iordan istoria imediată și să înțelegem: prin Hristos Iisus Împărăția este posibilă! Și este pentru oameni.