Evanghelia iertării păcătosului şi a îndreptării credinciosului

▲ „Parabola fiului risipitor ne arată trei adevăruri distincte, dar strâns legate între ele: drama libertăţii păcătoase, puterea pocăinţei sincere şi iubirea milostivă şi mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de om“, a subliniat ieri PF Părinte Patriarh Daniel în cuvântul rostit în Paraclisul patriarhal ▲

În pilda rostită de Hristos, cei doi fii ai tatălui au un comportament diferit. Cel mai tânăr doreşte libertatea şi cere partea de avere pentru a cunoaşte lumea şi a se folosi de libertate cum doreşte el. Tatăl respectă voinţa copilului său şi-l lasă să facă precum voieşte, fără amestec, fără sfat. Celălalt rămâne în ascultare şi credincioşie faţă de părintele său.

Explicând semnificaţiile duhovniceşti ale plecării fiului risipitor în ţara îndepărtată, Preafericirea Sa a arătat că ea înseamnă în primul rând multa libertate pe care Dumnezeu o dăruieşte omului atunci când îi oferă darurile Sale.

„În acest spaţiu al libertăţii noastre, uneori uităm de Dumnezeu, uităm darurile primite, folosindu-le fără referinţă sau amintire la dăruitor. Ţara îndepărtată este libertatea mare a omului, chiar până la uitarea de Dumnezeu. Libertatea fiului plecat de lângă tatăl, manifestată prin cheltuirea averii acestuia în dezmierdări, în desfrâu, devine libertatea de a risipi, nu de a aduna, de a înmulţi darurile. Ţara îndepărtată, ca spaţiu al libertăţii, este distanţa dintre primirea darurilor şi facerea roditoare a lor sau risipirea acestora“. Tânărul fiu din Evanghelie nu a făcut nimic roditor, ci a cheltuit darurile primite, epuizând viaţa şi sănătatea sa în lucruri fără valoare, care i-au sărăcit inima de iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni.

Foametea care urmează risipirii averilor, a darurilor, lipsa de hrană înseamnă o sărăcire de cele materiale. Dumnezeu îngăduie însă foamea materială, criza economică, pentru a-l face pe om să se trezească, încât căutarea celor materiale să se schimbe în foame după cele spirituale.

„Foametea, ca o constrângere exterioară, l-a determinat pe tânărul care a risipit averile, rămânând sărac şi singur, să caute un mijloc de a supravieţui, pentru că se afla la limita existenţei sale. Sărăcia proprie şi foametea din ţara îndepărtată l-au adus la marginea vieţii lui. Când s-a văzut aproape de moarte, s-a angajat ca slugă, ca paznic la porci. Dar nici acolo nu se putea îndestula de roşcovele cu care se hrăneau porcii. Roşcovele simbolizează păcatul, iar porcarul închipuie pe păzitorul patimilor”, a mai spus Patriarhul Daniel.

Ridicarea din păcat înseamnă aducere-aminte de Dumnezeu

În această situaţie, tânărul ajuns singur şi sărac, constatând că se află sub nivelul animalelor necuvântătoare, ia o hotărâre preţioasă pentru viaţa sa. El zice: „Ridica-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune: «Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi»“.

Această hotărâre a lui, zicând „ridica-mă-voi“, este începutul pocăinţei.

Interpretând gestul fiului risipitor, Părintele Patriarh a menţionat că „ridicarea se referă la schimbarea stării în care se afla prin întoarcerea lui la tatăl. Ridicarea este motivată de dorinţa convertirii, a revenirii la casa părintelui său, dăruitorul averilor cheltuite de el, pe care fiul cel tânăr l-a uitat. Ridicarea din păcat înseamnă aducere-aminte de Dumnezeu şi înnoire sufletească prin milostivirea lui Dumnezeu“.

Bucuria lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce la viaţă de virtute

În clipa întoarcerii, tatăl nu îşi aşteaptă fiul în casă, ci îl întâmpină pe cale, ceea ce mărturiseşte bucuria pe care o are Dumnezeu atunci când un păcătos se întoarce la viaţă de virtute. Repunerea în demnitatea de odinioară a fiului se face prin trei lucruri: dăruirea hainei celei dintâi, a inelului şi a încălţămintei.

Haina dintâi este Botezul care se poate murdări prin păcat, dar se curăţeşte prin pocăinţă. Inelul reprezintă simbolul iertării şi al reînfierii, iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu. Încălţămintea dată în picioare este puterea de a călca peste spinii ispitelor, de a birui păcatul. Îmbrăcarea cu aceste haine este consecinţa schimbării vieţii interioare a fiului risipitor prin renunţarea la păcat şi trăirea în ascultare de Dumnezeu. Acum, tânărul, care avea o libertate păcătoasă, căzută, descoperă libertatea sfântă, înălţătoare în comuniune cu Dumnezeu.

Viţelul cel gras al ospăţului înfăţişează Taina Euharistiei, refacerea comuniunii de iubire veşnică dintre Dumnezeu şi om, expresia bucuriei omului iertat.

Iubirea recuperează viaţa umană

Primirea deosebită de care s-a bucurat fiul cel risipitor nu a adus în sufletul fratelui mai mare mângâierea reîntâlnirii cu fratele său, ci a născut mâhnire şi reproş. El aştepta ca tatăl lor să fie drept înainte de a fi milostiv, pentru că, după dreptate, fiul cel mic trebuia pedepsit pentru risipirea averii încredinţate. După milostivirea lui Dumnezeu, el a fost iertat, şi în loc de certare şi pedeapsă, el a fost cinstit şi onorat cu haine noi şi cu o masă bogată.

Iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu este mai mare decât cred oamenii că trebuie să o arate Dumnezeu. Dreptatea poate ucide uneori, dar iubirea este mai mare decât dreptatea fiindcă recuperează viaţa umană, salvează persoana umană. Evanghelia din Duminica a 34-a după Rusalii este cea a iubirii milostive, salvatoare a lui Dumnezeu pentru om.

„Constatăm că Evanghelia din această duminică nu se referă doar la iertarea fiului cel risipitor, ci şi la îndreptarea fiului ascultător şi statornic. Primul a fost salvat, iar cel de al doilea a fost îndreptat cu iubire părintească. Credincioşia şi ascultarea fiului celui mare nu trebuie să excludă milostivirea şi iertarea. Evanghelia ne arată că oamenii credincioşi şi virtuoşi nu înţeleg întotdeauna marea milostivire primită prin Taina pocăinţei, considerând că păcătoşii trebuie mai întâi pedepsiţi şi apoi iertaţi. Hristos învaţă că trebuie să ne bucurăm de orice om care vine la biserică, care doreşte să-şi schimbe viaţa“, a conchis Părintele Patriarh Daniel.