Hristos în faţa judecăţii oamenilor

"Drumul suferinţei" (via dolorosa) lui Hristos porneşte din actul plin de dragoste al Întrupării şi se sfârşeşte, prin Moarte, în Înviere. Căci Hristos, "Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce".(Filip. 2, 6-8).

Creatorul ia haina de carne a creaturii, ba chiar a creaturii celei mai defăimate, a robului, făcându-Se ascultător, împlinitor şi desăvârşitor al legii omeneşti, dar nu cu făţărnicia omului, ci prin "ascultare până la moarte", moarte pe cruce.

Hristos, Cel Unul din Treime, este Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat, Care a pătimit real pălmuiri, scuipări, injurii, flagelare, crucificare, a murit cu moartea noastră, ca prin Învierea Sa să dăruiască fiinţial omului aceeaşi putere de viaţă veşnică. Privite prin prisma concordanţei biblice, textele celor patru sfinţi evanghelişti ne revelează prin detaliile de ordin lingvistic realismul bătăilor, al flagelării şi al încoronării cu spini a Mântuitorului.

Lovirile peste faţă şi flagelarea

Dintru început, analizând textul sfânt, se poate observa că Sfântul Luca are tendinţa de a atenua puţin gravitatea acestei situaţii. În schimb, ceilalţi trei evanghelişti folosesc verbul "rapizo" ("a lovi" cu un baston, "a lovi faţa cuiva") sau substantivul "rapisma" (lovitură de baston), de la care verbul derivă. Latinescul "alapa", "palmă", este în acest context o traducere inexactă. Nu este vorba, probabil, doar de o simplă palmă, de un simplu afront, ci, mai exact, de lovituri multe şi violente, care puteau concura cu duritatea unui obiect contondent. Şi aici Sfântul Luca face notă discordantă de ceilalţi trei sfinţi evanghelişti, el vorbeşte despre lovituri ca despre o corecţie. Matei şi Marcu folosesc verbul grecesc "fragelo", împrumutat din limba latină, în timp ce Ioan foloseşte "mastizo", "flagelare", "biciuire", verb din care provine "mastiz", bici pentru animale. La Traduction oecumenique de la Bible înţelege prin grecescul "mastizo", "a biciui", la fel ca multe alte traduceri moderne ale Sfintei Scripturi, pe când Louis Segond traduce "bătut cu nuiele", iar în Biblia de la Ierusalim întâlnim verbul "a flagela". Acest din urmă sens este cel mai apropiat de textul recept, semn că şi Vulgata lui Ieronim foloseşte "flagellare".

Este adevărat că un condamnat la moarte era condus până la locul supliciului în lovituri de bici, dar acest bici nu era faimosul flagrum, ci un simplu instrument de intimidare. Acest tratament era mai degrabă dezonorant decât dur, pentru că biciuirea trebuia făcută cu un bici obişnuit, format dintr-o singură bandă de piele. Fiind un ordin al lui Pilat însă, în cazul lui Hristos instrumentul de tortură folosit trebuie să fi fost acel flagrum, bici cu mâner scurt, echipat cu fâşii de piele tăbăcită, două sau trei, numite lora, care aveau la capete fie bile mici din plumb în formă de haltere, fie bucăţele de os de oaie. Flagrumul, adeseori reprezentat pe monedele romane din dorinţa de a inspira frica şi a stimula obedienţa maselor, era un instrument coercitiv tipic roman, nefolosit de evrei. Poate tocmai aceasta a fost intenţia romanilor în cazul flagelării lui Hristos: de a tempera prin duritatea bine cunoscută a acestui supliciu răutatea evreilor prezenţi la calvar.

Legea iudaică propunea pedeapsa bătăii cu vergi, limitată la patruzeci de lovituri (Deut. 25, 3). În timp, vergile au fost înlocuite de bici, însă nu se aplicau decât treizeci şi nouă de lovituri, pentru a fi siguri că nu se încalcă Legea. Sfântul Pavel povesteşte că de cinci ori a primit "patruzeci de lovituri fără una" (II Cor. 11, 25). În schimb, flagelarea romană era chinuitoare: victima era bătută cu flagrum până agoniza. Loviturile erau administrate pe întreg corpul celui condamnat, evitându-se zona pieptului, a inimii, din dorinţa de a nu cauza prin bătăi repetate o moarte rapidă prin infarct. Uneori, pentru a tempera duritatea flagelării, conform mărturiei lui Iosif Flavius (Antichităţi iudaice, IV, 8:21), se dădeau doar treisprezece lovituri dintr-un bici cu trei benzi.

Legea romană, cunoscută pentru stricteţea ei, dar şi pentru respectarea drepturilor omului acuzat, specifica: "Non bis in idem". Prin urmare, nu puteau fi administrate două sancţiuni pentru o singură greşeală. Pe de o parte, la sfârşitul executării flagelării condamnatul trebuia eliberat. Pe de altă parte, condamnarea la moarte prin crucificare excludea flagelarea. Flagelarea urmată de crucificarea lui Hristos este, evident, o anomalie juridică în raport cu cutumele romane ale epocii.

Cununa cu spini

Cuvântul "stefanos" este folosit în Noul Testament îndeosebi cu referire la cununa de spini a lui Hristos. În Vechiul Testament, coroana (atarah) era un semn al regalităţii, dobândind în perioada postmonarhică o conotaţie teologică, metaforă a protecţiei, puterii şi slavei. Fără discuţie, coroana de spini a lui Hristos a fost o ironizare a regalităţii şi, poate, a divinităţii pe care El le proclama.

Este dificil să identificăm planta din care era făcută coroana, cuvântul grec "acanta" fiind prea vag, putând desemna orice arbust spinos. Tradiţia susţine că este vorba de o specie de ziziphus jujuba, numită chiar zizyphus spina Christi, din familia rhaminaceelor, varietate tipică bazinului mediteranean şi Africii de Nord. Despre acest arbust, Coranul spune că exista în Paradis, dar fără să aibă spini (Sura 56, 28).

Prin faptul că istoria nu ne relatează un alt caz de om condamnat la crucificare care să fi fost încoronat cu spini, se dovedeşte că această încoronare batjocoritoare este în cazul Mântuitorului ceva cu totul excepţional, o invenţie de ultim minut.

Acceptarea de Hristos a batjocurilor nu este nicidecum o dovadă de slăbiciune, ci, dimpotrivă, este prilej de manifestare a puterii: "Pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om", spune Sfântul Pavel (Evrei 2, 9). În pictura răsăriteană, Hristos răstignit nu e Hristos neputincios, întrucât Taina Crucii este nedespărţită de Taina Învierii, este putere de întărire a firii omeneşti în ea. "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (Evrei 12, 1-2).