Iconostasul – Epifanie a Împărăţiei Cerurilor

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la sfinţirea iconostasului bisericii cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul"din Strasbourg:

Sfinţirea iconostasului bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Strasbourg este un eveniment mare, sfânt şi binecuvântat, în mod special pentru credincioşii români din acest oraş, care se adună în această biserică pentru a păstra vie flacăra credinţei ortodoxe româneşti şi a spori dragostea faţă de ţară şi de valorile autentice creştine.

Memorial al istoriei mântuirii şi vedere profetică, anticipată, a Împărăţiei Cerurilor, iconostasul ortodox, numit şi catapeteasmă sau tâmplă, nu este un simplu perete despărţitor între altar şi naos, sau un element decorativ, artistic, ci are un profund sens liturgic şi teologic. Întreaga istorie a mântuirii lumii este rezumată în iconostas, care simbolizează venirea Împărăţiei lui Dumnezeu spre oameni, pentru ca oamenii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ca imagine a Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos, iconostasul arată că Hristos se află, în acelaşi timp, în slava din Împărăţia Cerurilor, împreună cu sfinţii, dar şi, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii care se roagă Lui.

Astfel, iconostasul nu este un semn de despărţire, ci unul de unire, de comunicare între altar şi naos, între cer şi pământ, între eternitate şi timp, între Creator şi creaţie. Iconostasul este vedere duhovnicească spre Împărăţia Cerurilor, pe care credincioşii o pregustă, în arvună, prin Sfintele Taine şi mai ales prin Sfânta Euharistie, care se oferă credincioşilor prin uşile împărăteşti ale Sfântului Altar.

În vechime, iconostasul era foarte puţin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: a Mântuitorului şi a Maicii Domnului. El s-a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului (843), ajungând în secolele XIV-XVI la forma şi structura unitară pe care le cunoaştem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.

Expuse într-un muzeu, icoanele cheamă la studiu estetic sau la admiraţie artistică. Aflate, însă, în biserică, adică în contextul celebrării liturgice şi al mărturisirii credinţei care le-au dat naştere, icoanele cheamă la rugăciune! În muzeu, icoana ne reaminteşte de artistul care a făcut-o, în biserică ea ne aminteşte în primul rând de prezenţa spirituală a sfântului reprezentat pe ea, mai ales prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Hristos-Domnul, Care a făgăduit: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfâşitul veacurilor" (Matei 28, 20).

Folosirea icoanelor în cultul ortodox, ca de altfel şi a simbolului sfintei Cruci şi a altor simboluri liturgice întăreşte sau intensifică şi mai mult caracterul de memorial (pomenire) al celebrării euharistice hristocentrice: "Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea"(I Cor. 11, 24) - a spus Mântuitorul Iisus Hristos când a instituit Cina cea de Taină sau Euharistia. Atât icoana Cinei de Taină, care se află aşezată în partea centrală a iconostasului sau în Altar, amintind de foişorul de sus în care Hristos-Domnul a instituit Sfânta Euharistie, precum şi icoana Răstignirii sau Crucea pictată, care se află în spatele Sfintei Mese a Altarului şi pe Iconostas, susţin comunitatea liturgică în rugăciune prin memorarea a ceea ce a făcut Hristos pentru mântuirea lumii, deoarece ele reprezintă în culori şi imagini acelaşi mesaj care este cuprins în cuvântul citit al Evangheliei, încât icoana este forma concentrată şi vizibilă a conţinutului Evangheliei. Prin urmare, iconografia are o funcţie de anamneză sau de memorial liturgic al Persoanei lui Hristos şi al actelor săvârşite de El în istorie. Icoana este deci un "aide-mémoire", un ajutor în aducerea aminte de Hristos-Domnul şi de mărturisire a prezenţei şi iubirii Sale pentru lumea creată de Dumnezeu. Iar această aducere aminte şi simţire a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni trezeşte în credincioşi sentimentul de recunoştinţă şi de laudă adusă lui Dumnezeu.

Astfel, iconostasul devine un antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi o afirmare a prezenţei harice a lui Dumnezeu în faţa oamenilor. De aceea, credincioşii ortodocşi nu limitează prezenţa icoanelor la biserică, la locaşul de cult, ci ei le expun şi le cinstesc şi în casele lor, deoarece prezenţa icoanelor în casă îi îndeamnă pe credincioşi la rugăciune de laudă, de mulţumire şi de cerere către Dumnezeu şi Sfinţii Lui. Multe case creştine ortodoxe au în colţul dinspre răsărit al camerei de locuit un perete cu multe icoane pe el, un mic iconostas, încât fiecare casă creştină poate fi înţeleasă ca o "ecclesia domestica", adică biserica de acasă, o prelungire spirituală a bisericii comunităţi în casa proprie a familiei.

Icoanele amintesc deci Bisericii rugătoare că Hristos este prezent în mijlocul ei (cf. Matei 8, 20; 18, 20). Prezenţa harică a Sfinţilor rugători reprezentaţi pe icoane îi ajută pe credincioşi să intensifice viaţa lor spirituală, să sporească în iubire şi bucurie. Icoanele sunt venerate ca ferestre spirituale vizibile ale prezenţei nevăzute, harice, a lui Hristos. Icoana nu este Hristos însuşi, dar ne aminteşte că Hristos ne caută aici şi acum, şi ne pune în legătură de har cu El. De aceea, atitudinea cea mai adecvată a omului în faţa icoanei este rugăciunea rostită cu multă credinţă şi dragoste. Icoana este deci apel la rugăciune, iar intensitatea acestui apel depinde de receptivitatea noastră faţă de lucrarea Sfântului Duh în noi, întrucât numai în Sfântul Duh icoana lui Hristos ne trezeşte conştiinţa prezenţei lui Hristos lângă noi şi ne sensibilizează inima pentru a da un răspuns la întâlnirea cu El. În acest sens, icoana face parte din pedagogia harică a credinţei întrucât ea sensibilizează sufletul pentru întâlnirea personală, "faţă către faţă" cu Hristos. Icoana evocă vizual pe Hristos, pentru ca omul să-L invoce existenţial pe Hristos, să-L cheme în sufletul şi în casa sa. Icoana reaminteşte credinciosului şi Bisericii întregi că, deşi înălţat la ceruri, Hristos Cel răstignit şi înviat este tainic prezent acolo unde numele Său este chemat des. Icoana reaminteşte că faţa lui Hristos rămâne mereu îndreptată spre lume, deşi ea nu este văzută de ochii trupeşti. Hristos-Domnul nu se arată acum în toată slava Sa ochilor fizici sau trupeşti pentru a nu exercita nici o presiune asupra libertăţii umane, însă icoana sugerează vizual prezenţa spirituală invizibilă a lui Hristos, dar lasă în acelaşi timp posiblitatea de a căuta sau de a refuza în mod liber întâlnirea cu Hristos. De ce? Pentru că până la venirea lui Hristos în slavă ca Judecător al lumii, prezenţa Sa în Biserică şi în lume rămâne totuşi o prezenţă spirituală smerită, oarecum voalată în haina unei absenţe corporale vizibile, voită de El, pentru că trupul Său înviat şi preaslăvit, adică îndumnezeit, nu mai aparţine lumii materiale opace şi coruptibile. În acest sens, icoana ortodoxă este expresia unei teologii a prezenţei harice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi preaslăvit (glorificat) şi a comuniunii cu El în Sfântul Duh, prezenţă care respectă libertatea umană de a răspunde sau nu la apelul lui Dumnezeu. În icoanele ortodoxe, slava lui Hristos este sugerată, prin aureolă şi prin lumina aurie a fondului icoanei, dar ea nu se impune copleşitor, ci rămâne o "lumină lină" care invită la credinţă şi rugăciune liberă, la un răspuns spontan, la o dăruire de sine neforţată sau neconstrângătoare. Întrucât nu este o lucrare sau un eveniment mistic integrator în viaţa lui Hristos şi a lui Hristos în viaţa omului, icoana nu este sacrament sau una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, ca de pildă Euharistia, dar ea este totuşi o epifanie spirituală permanentă, care invită la trăirea comuniunii spirituale cu Hristos, prin rugăciune. Icoana este un ajutor în actul rugăciunii, înţeleasă ca vorbire cu Hristos sau ca întâlnire cu El faţă către faţă.

Icoana ne îndeamnă să fim închinători lui Hristos, în timp ce Euharistia ne face purtători de Hristos (cf. Ioan 6, 56-57), pentru ca cei ce cred în El să devină, prin lucrarea Sfântului Duh, icoane vii ale lui Hristos în lume şi în Împărăţia cerurilor, prin iubirea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De altfel, sfinţii sunt icoanele cele mai vii ale lui Hristos. De aceea, când Biserica cinsteşte pe sfinţi, preamăreşte, de fapt, lucrarea şi prezenţa harică a lui Hristos în ei (cf. 2 Tesaloniceni 1, 10-12). Din acest motiv, alături de icoana lui Hristos, sunt cinstite şi icoanele sfinţilor, confirmându-se astfel adevărul existenţial că: "Minunat este Dumnezeu între Sfinţii Săi" (Psalmul 67, 36).

Icoanele sfinţilor ne arată că rugăciunea omului vieţuitor pe pământ se uneşte cu rugăciunea sfinţilor care mai înainte de noi au crezut în Hristos, au trăit în Hristos în lume, iar acum se roagă în bucuria şi slava lui Hristos în ceruri.

Desigur, sunt momente şi împrejurări când credinţa puternică şi practica intensă a rugăciunii se pot realiza şi fără icoane, atunci când acestea lipsesc, aşa cum ne arată experienţa unor asceţi ortodocşi din pustie. Totuşi, negarea legitimităţii folosirii şi cinstirii (venerării) icoanelor, pe motivul interdicţiei lor în Vechiul Testament, apar, din punct de vedere ortodox, ca o negare indirectă a Tainei întrupării lui Hristos, o mutilare a memoriei vizuale a credinţei apostolice a Bisericii şi o incapacitate de a accepta lucrarea divină a harului sfinţitor prin materie, afirmând astfel un antagonism între spirit şi materie.

Însă Ortodoxia ştie că icoana susţine şi intensifică viaţa de rugăciune nu numai a celor începători sau neştiutori de carte, ci şi a celor înaintaţi în viaţa spirituală de comuniune cu Hristos. Pe scurt, icoana sfinţeşte privirea, după cum cuvântul Evangheliei sfinţeşte auzul!

Transformarea sau amenajarea unei foste capele romano-catolice în spaţiu de cult ortodox al comunităţii româneşti din Strasbourg este un exemplu frumos de ajutorare ecumenică la nivel practic, liturgic şi pastoral.

Punerea în folosinţă exclusivă a acestei capele pentru parohia ortodoxă românească Sfântul Ioan Botezătorul din Strasbourg a devenit posibilă prin bunăvoinţa creştină fraternă arătată de Excelenţa Sa Mgr Joseph Doré, Arhiepiscop emerit de Strasbourg, precum şi de Excelenţa Sa Mgr Jean-Pierre Grallet, actualul Arhiepiscop al Strasbourgului, care şi-au arătat sprijinul lor deosebit faţă de acest proiect. Le mulţumim cu profundă recunoştinţă pentru acest ajutor.

Cu ocazia sfinţirii iconostasului bisericii Sfântul Ioan Botezătorul pentru românii ortodocşi din Strasbourg, felicităm pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, pe părintele paroh Vasile Iorgulescu şi în mod deosebit pe doamna preoteasă Iosefina-Narcisa Iorgulescu, care a pictat toate icoanele din iconostasul bisericii, fiind pictor de icoane autorizat de Patriarhia Română încă din anul 1980.

Felicităm, de asemenea, toată comunitatea ortodoxă română din Strasbourg, luminată de evlavie creştină şi simţire românească, pe toţi binefăcătorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate şi demnitate creştină.

Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze această biserică şi pe toţi închinătorii şi binefăcătorii ei, pentru rugăciunile Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ocrotitorul acestui sfânt lăcaş şi al întregii comunităţi ortodoxe române din Strasbourg.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române