În cadrul manifestărilor solemne dedicate eroilor Revoluției Române din decembrie 1989, luni, 23 decembrie, la monumentul eroilor jandarmi de la Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din Otopeni a fost
„Menirea vieţii noastre constă în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos“
Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" - Essex din Anglia a susţinut joi, 29 septembrie, la Centrul de Conferinţe "Providenţa" al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei conferinţa "Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos". Evenimentul a avut loc cu binecuvântarea şi în prezenţa Înalt Preasfinţitului Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
În debutul întâlnirii, la care au asistat aproape o mie de persoane din Moldova şi din alte zone ale ţării, Înalt Preasfinţitul Teofan a remarcat că în veacul trecut, încercat de cele două războaie mondiale şi de regimurile atee, Dumnezeu a binecuvântat lumea şi pământul românesc "cu oameni puternici care L-au mărturisit pe Hristos în chip adevărat". Apoi, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a amintit de Sfântul Siluan Athonitul şi de ucenicii săi "răspândiţi în mai multe zone ale lumii". "Am dorit să-l avem în mijlocul nostru pe părintele Zaharia, ucenic al părintelui Sofronie Saharov (fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul), care a venit pentru a se întâlni cu creştinii laici sau din sfintele mănăstiri", a spus IPS Teofan. A urmat conferinţa cu titlul "Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos" a arhimandritului Zaharia Zaharou. Traducerea a fost asigurată de maica Miriam de la Schitul "Învierea Domnului" - Albac, judeţul Alba. "Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea. Iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Atât timp cât iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul, făcându-l pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu, şi prin urmare şi cu semenii săi. Când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare, care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. Noi aşteptăm de la semenii noştri o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi. Iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi viaţă. Când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, pentru ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră, sau să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti", s-a exprimat părintele Zaharia Zaharou, care a continuat să amintească de cea de-a treia Persoană de care oamenii au nevoie în relaţiile dintre ei. Cultivarea smereniei vameşului şi a pocăinţei fiului risipitor "În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană, aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îşi dau sărutarea păcii, spun "Hristos în mijlocul nostru". La fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este Cel ce o apără, iar în marea şi veşnica Lui iubire o întăreşte şi o insuflă. De aceea căutăm adăpost în Biserică, unde harul lui Dumnezeu, în Taina Cununiei, va sfinţi legătura cuplului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe altul cu darurile lor şi să împreună-lucreze la desăvârşirea lor, care se va vădi nu numai în legătura lor de iubire din această viaţă, ci şi în împărăţia ce va să fie. Mântuitorul a zis: "Fără mine nu puteţi face nimic". Dacă vom fi încredinţaţi că a căuta o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire, atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după iubire poate să-şi afle împlinirea numai în Dumnezeu Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Atunci va începe între noi şi Dumnezeu o "aventură" nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă. Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atât ea va deveni mai curată şi mai puternică. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate, care este Însuşi Hristos. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti. Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugătoare. Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare, căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel ce învie şi morţii. Atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Dacă în legătura noastră cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să-I aducem mulţumire. Mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constau în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci, toate legăturile cu semenii noştri îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate în lumina acestei legături. Dacă singura noastră grijă este să înmulţim legătura noastră cu El, atunci înlăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar insuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască", a explicat în încheiere arhim. Zaharia Zaharou. Vieţuitor al Mănăstirii Essex de la 18 ani Arhimandritul Zaharia Zaharou provine din Cipru, iar la vârsta de 18 ani a mers în Marea Britanie pentru a studia chimia. În timp ce era la studii l-a cunoscut pe părintele Sofronie Saharov, care era venit din Sfântul Munte Athos pentru a întemeia Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" - Essex. În acea vreme erau cu părintele Sofronie cinci monahi. După ce i-a cunoscut, părintele Zaharia a dorit să li se alăture. Apoi a studiat teologia la Institutul "Sfântul Serghie" din Paris - Franţa. După ce s-a întors la Essex, părintele Zaharia a fost tuns în monahism.